Tags

, , , ,

Maiorul Nicolae Baciu a iubit Partidul şi Patria, dar Revoluţia din 1989 l-a pus în postura de a lupta împotriva Partidului şi a Patriei. „Adevărul“ compune din declaraţiile unui colonel în rezervă imaginea Armatei române în vremea Revoluţiei.

Pe Nicolae Baciu (59 de ani), colonel în rezervă, l-am găsit la Giurgiu. E un oltean cumsecade, de loc din comuna Măciuca (judeţul Vâlcea), „de unde cântă Ioana Radu «De la primărie-n sus, toate lămpile s-au stins»”. A venit în Giurgiu în 1974, în interes de serviciu, şi n-a mai plecat. În decembrie 1989 avea gradul de maior şi era comandantul UM 01724, unitate de pontonieri din Garnizoana Giurgiu. Pentru el, Revoluţia a început la Giurgiu şi s-a terminat la Bucureşti. La 22 decembrie 1989 a fost chemat în Capitală să ajute la apărarea Comandamentului Armatei I, de pe Şoseaua Antiaeriană, unul dintre locurile unde s-a tras cel mai intens în zilele Revoluţiei.

CU PARUL ŞI CU MĂGARUL

La Giurgiu a fost atât de linişte înainte de fuga lui Ceauşescu, încât maiorul Baciu, când a dat drumul la televizor şi l-a văzut pe Caramitru, a exclamat: „Ce mă-sa, mă, e teatru?”. „Singura chestie pe care eu am făcut-o înainte de 22 decembrie a fost paza şi apărarea cazărmii. Nu am ieşit din cazarmă. Fiindcă nu am distribuit muniţie, le-am spus militarilor: «Bă, folosiţi şi voi baioneta de la armă!» Şi le-am dat câte un băţ în mână. Cu paru’ ne-am apărat. Mă temeam că s-ar putea împuşca între ei. Apoi, era şi greu să scoatem muniţia şi să o mutăm din magazie în unitate, trebuia înhămat măgarul la căruţă, că noi aşa căram muniţia, cu măgarul”.

Fierberea prerevoluţionară a trecut fără evenimente în oraşul de la Dunăre. Când vine vorba de ziua de 21 decembrie, giurgiuvenii nu prea au ce să spună. Decât că unul dintre revoluţionarii de frunte ai zilei de 21 decembrie din Capitală, defunctul Dan Iosif, făcea bişniţă cu ţigări, pe vremea lui Ceauşescu, undeva pe strada Gării din Giurgiu.  

 

Gândind la nenea

Înapoi la colonelul Baciu. „Pe 21 decembrie, dimineaţa, m-a sunat Gheorghe Voinea, generalul Armatei I: «Ce faci, mă? Ai distribuit muniţia?». Zic: «Nu». Zice: «Las-o aşa!». Zic: «Cu atât mai bine». Păi, când începeam cu verificarea şi ceruirea muniţiei în zincuri, era lucru de încă două luni. Am lăsat-o aşa”. 22 decembrie, fuga dictatorului şi explozia de bucurie din toată ţara. La Giurgiu, oamenii s-au strâns la Comitetul Judeţean de Partid. În jurul unităţii lui Baciu era linişte. Ofiţerii se uitau la televizor. „Spre după-amiază m-am pus să mănânc. Dar nu prea intra mâncarea în mine. Mă gândeam în sinea mea: bă, tata a făcut războiul mondial, Al Doilea. Eu nimeresc în războiul ăsta, or veni ungurii peste noi, hau-bau, dracu’ ştia. Şi aveam ciuda asta, că fratele mamei mele (nenea, aşa-i spuneam), cadru militar şi el, era între vârsta mea şi vârsta lu’ tata.

Şi mă gândeam: «ia uite, bă, nenea, al dracului, a scăpat. Ce noroc a avut!». Şi stăteam aşa şi mă gândeam la nenea şi trecea timpul. Eee, la orele 21.00 mă sună generalul Gheorghe Voinea, şeful Armatei I: «Ce p… mă-tii faci, bă?». Asta era vorba lui, nu se supăra nimeni. «Ce să fac, dom’ general, bine». «Cum bine, bă? Cum bine? Nu e bine că faci bine! Fii atent aici la mine: la 21.30 îmi raportezi că ai început deplasarea spre Bucureşti în vederea misiunii de luptă. La Comandamentul Armatei I te prezinţi!»”. Era 22 decembrie, ora nouă seara. Baciu a plecat spre Bucureşti pe la zece fără ceva, seara, dar a raportat şi el cum i s-a cerut: 21.30. „Păi, nu era uşor să îmbarci 200 de oameni, muniţie, hrană rece şi o unitate de foc”, se scuză colonelul.

„Spargeţi zincurile!”

Şi acum, un moment de maxim suspans. „A venit la mine un căpitan şi a întrebat: «To’arăşu’ maior, spargem zincurile?». Muniţia era pusă în nişte cutii ca de conserve, zincuri le spuneam noi. Şi am stat aşa cam zece secunde înainte să răspund, apoi am zis: «Sparge-le, mă!». În momentul când am zis «sparge-le» am simţit o picătură de apă, din creştet, care s-a lăsat pe spinare în jos, şi am tras de curea ca să se lărgească brâul pantalonului şi s-a dus pe picior în jos, în călcâi şi de acolo s-a descărcat. A fost aşa, un fascicul nervos. Asta am simţit eu atunci. Am trecut prin momentul ăla al nebuniei. De la zincuri încolo se putea întâmpla orice. Nu am simţit aşa nici când am auzit la televizor că s-a împuşcat Milea. S-a împuşcat, asta e. Vine Guşă să-i ia locul. Moare şi Guşă, vine următorul. Dar zincurile…”

Şi Baciu a plecat spre Bucureşti. Erau opt camioane, două autoturisme ARO şi patru maşini cu alimente şi muniţie. În total 14 mijloace mobile transportând 200 de oameni. „Eu în faţă, într-un ARO, cu arma pe genunchi. Spre ieşirea din oraş era lume… lume… de la ăl cu tâţa-n gură pân’ la ăl cu barba sură. Ne aplaudau. Şi am avut o presimţire, zic: «Ceva e!». Plecam la război şi nu ştiam cu cine ne luptăm. Când am ieşit din Giurgiu, mi s-a făcut rău. Am scos capul pe geam şi am vomitat.

M-a văzut un soldat din maşină şi a zis: «E hrană rece în spate». Am luat o bucată de pâine cu brânză şi mi-am mai venit în fire. Am zis că doar n-o să tragă în noi ca în animale, doar suntem oameni, nu? Aveam 38 de ani, drăguţă. Am ajuns la intrarea în Bucureşti şi pe undeva eu cred că am fost chemaţi ca ăia de la Câmpina. Dar cine ne-a chemat a luat plasă, că noi am schimbat drumul şi n-am mai luat-o prin Măgurele, unde se trăgea ca la balamuc, ci prin Bragadiru”.

Un câine mânca un om în seara de Crăciun

„Am ajuns pe Şoseaua Antiaeriană, la Armata I. Trecuse o Dacie albă şi împuşcase santinela. Se trăgea de ziceai «mamă, unde eşti?». Când nimerea câte un ricoşeu din ăla în asfalt, făcea aşa urât!… Nu simulatoare nene, s-a tras asupra noastră din toate părţile. Noaptea aia, din 22 spre 23, a fost cea mai grea. Tot atunci trebuia să merg la Vitan-Bârzeşti să asigur, alături de Truţulescu, paza centralei termice. N-am putut din cauza focului. Se trăgea dinspre Şoseaua Antiaeriană şi dinspre câmpul Ghencea. Am avut şi un rănit, îl cheamă Oprea, din Mureş. I s-a oprit un glonţ în coloana vertebrală. L-au împuşcat în varză, că Armata avea ogor atunci. L-am tras undeva la adăpost şi începuse să pută săracul. Soldatul făcuse pe el. A venit medicul şi a constat că paralizase. Paralizat e şi acum, săracul”.

În mintea colonelului Baciu, cea mai clară amintire a Revoluţiei s-a petrecut în ziua de 23 decembrie. „Atunci a apărut o maşină de pompieri în faţa Comandamentului şi din ea au sărit cinci inşi îmbrăcaţi în combinezoane de fâş gri şi adidaşi gri. N-au avut timp să tragă. Au fost ciuruiţi de santinelele noastre. Au murit toţi cinci. La vreo 15 metri însă, am mai văzut un mort, îmbrăcat civil. Pe ăia cinci i-au cules din mers unii cu o Dacie, iar din civilul mort mânca un câine şi în seara de Crăciun”.

“Între 17 şi 22 decembrie, eu le-am tot repetat militarilor să aibă grijă cum folosesc armele, că acolo, în faţă, se găsesc fraţii, părinţii şi rudele noastre.”
Nicolae Baciu colonel în rezervă

Un căpitan şi-a ras mustaţa după 20 de ani

„Un căpitan şi-a ras mustaţa după 20 de ani”, schimbă colonelul, brusc, firul amintirilor. „Da, un căpitan şi-a ras mustaţa după 20 de ani. A omorât un om care trăgea cu arma de pe o casă din Antiaeriană. L-a omorât cu un PSL, puşcă semiautomată cu lunetă. Căpitanul a spus cu gura lui că l-a împuşcat, şi împuşcatul s-a rostogolit pe ţiglă. A zis: «Am omorât un om, îmi rad mustaţa. Nu voi mai purta mustaţă în viaţa mea!». Omorâse un om”.

Intervenim, cum e şi firesc, cu întrebarea „şi ce dacă? Ce-are mustaţa cu Revoluţia?”. Colonelul răspunde: „Drăguţă, nu e lucru uşor să omori omul. Eu l-am întrebat pe tata, care a făcut un război mondial: «Bă, tată, tu ai omorât vreun om?». A zis: «Nu, tată, Doamne-fereşte! Trăgeam şi eu între o tufă şi un pom. De colo până colo (n.r. – arată cu degetul două puncte imaginare). Aveam zona mea în care trăgeam. Dar nu trăgeam în oameni». Cum să iei viaţa unui om? Doamne, Doamne!”

Nici Revoluţia n-a durat o veşnicie. Ne apropiem de concluzii. „Şi am dus-o tot aşa, apărat-tras, apărat-tras, până pe 25 decembrie. După ce l-au omorât pe Ceauşescu au apărut manifestele alea cu «Crăciunul a fost al vostru, Revelionul va fi al nostru, vă facem, vă dregem». A venit Revelionul, ne-au trimis câte două sarmale şi două prăjituri în cazarmă, acolo, la Antiaeriană. Iar pe 4 ianuarie 1990 am plecat înapoi la Giurgiu”.

Când lucrurile s-au mai liniştit, procurorii militari au numărat gloanţele trase în Revoluţie, au scăzut şi au adunat lăzile cu muniţie rămase nedesfăcute şi tuburile cartuşelor folosite, pentru a stabili implicaţiile şi gradul de vinovăţie al celor care au tras. Toate aceste demersuri complicate sunt aruncate în derizoriu de o afirmaţie a colonelului Baciu: „Noi ne-am întors cu muniţie în plus la Giurgiu, că am găsit lăzi părăsite pe acolo prin curte, la Armata I. Le-am găsit şi le-am luat. De ce să se piardă pe acolo?”.Şi tot despre disciplina şi pregătirea militarilor care au tras la Revoluţie, o altă remarcă a colonelului Baciu. „Arma mea de bază e pontonul. Eu cu ai mei făceam poduri şi ancore peste râuri. Nu aveam noi treabă cu arme de foc. Eu nici nu aveam armament la ins­trucţie”.

Posteriorul bombat al teroristului străin

Bravi ostaşi ai Armatei Române pozând cu ocazia Revoluţiei

L-am întrebat pe colonelul Baciu cine crede el că au fost indivizii în fâşuri gri care au apărut în faţa Comandamentului Armatei I cu o maşină de pompieri şi cât de plauzibilă mai este varianta „teroriştilor”. Ne-a răspuns: „Părerea mea este că cei care au semănat diversiunea au fost de la Truţulescu, de la «Cercetare în adâncime». Un grup de cercetare în adâncime echivalează cu o bombă atomică. Ăştia puteau să dea drumul chiar şi la barajul de la Vidraru în caz de ceva. Dacă barajul ăsta se rupe, vine apa peste oraşul Piteşti cu o viteză de 160 de kilometri pe oră, cu o înălţime de 11 metri.

Ăştia de la cercetare în adâncime sunt oameni aleşi şi verificaţi de o sută de ori. Ăştia sunt înrăiţi. Ştiţi cum făcea Grigore Baştan (n.r. – comandantul primului batalion de paraşutişti din România )? Îi lua separat şi îi paraşuta pe vârful Omu. Şi zicea: «Ce zi e azi? Marţi? Vineri la ora 13.00 ne întâlnim în cazarmă, la Buzău!». Nu tu mâncare, nu tu bani, nimic. Să se descurce. Deci aşa e treaba acolo, tăticu’. Şi ăştia nu vor vorbi niciodată despre Revoluţie. Ăştia semnează nişte angajamente. Deci, o parte de la Truţulescu.

Apoi, părerea mea este că ăia îmbrăcaţi în gri, care au venit cu maşina de pompieri, au fost străini. Să spun şi de ce (n.r. – se întoarce cu spatele şi arată cu degetul spre zona fesieră). Curul nostru, românesc, este plat, da? Ia să vă uitaţi voi la străini, că au curul bombat! N-a murit unul cu faţa în sus. Toţi au murit cu faţa în jos şi ne uitam la ei şi erau toţi cu curul bombat! Nu râdeţi.Vorbesc foarte serios!” Am râs, dar numai de râs nu era. Cum o poveste precum cea a teroriştilor cu curul bombat nu poate să-ţi dea pace, am pornit într-o misiune de scotocire a dosarelor cu morţii din zona Antiaeriană – Mărgeanului.

Raportul Parchetului

Aici au fost înregistraţi 48 de morţi şi 98 de răniţi. Iată ce se arată în Raportul Parchetului Militar cu privire la evenimentul evocat de colonelul Baciu: „O categorie de incidente a fost consecinţa apelurilor făcute la radio şi televiziune, în urma cărora unii cetăţeni s-au deplasat la unităţile militare de pe şoseaua Antiaeriană pentru a solicita arme cu care să lupte pentru apărarea Revoluţiei. Din cauza suspiciunii şi a fricii, urmare a zvonurilor despre terorişti, militarii din dispozitivele de apărare ale unităţilor

au deschis focul asupra acestor persoane, bănuind că au intenţia să atace unităţile. In ziua de 23.12.1989, în jurul orei 12.00, maşina de pompieri cu numărul de înmatriculare 0548-3, proprietatea întreprinderii „Motoare Diesel” – Bucureşti, aflată în rodaj şi condusă de Epure Alexandru, a fost oprită în zona Zeţari de un grup de tineri. Aceştia i-au cerut şoferului să-i transporte la unităţile militare din Şoseaua Antiaeriană pentru a solicita arme. În momentul când maşina de pompieri a pătruns pe Şoseaua Antiaeriană în dreptul unităţilor militare, asupra acesteia s-a deschis focul de către militarii aflaţi pe un tanc ce patrula pe Şoseaua Antiaeriană şi apoi de către militarii aflaţi în dispozitivul de apărare al unităţilor.

Maiorul Enuţă Constantin, comandantul tancului ce aparţinea UM01303 Târgovişte, a declarat că primise prin staţia radio de la bord ordinul de a deschide focul asupra autovehiculelor care circulau cu farurile aprinse. În acest incident au decedat numiţii Mitroiu Ionel, Panica Costel şi Ristescu Viorel şi au fost rănite patru persoane: Ciurlea Florin, Epure Alexandru, Popa Daniel şi Tudoran Nicolae”. Acest articol nu este doar un episod din serialul consacrat de „Adevărul” Revoluţiei, ci este şi o frescă a bravei Armate Române în decembrie 1989.

“Curul nostru, românesc, este plat, da? Ia să vă uitaţi voi la străini, că au curul bombat!”
Nicolae Baciu colonel în rezervă

* Cristian Delcea, Mihai V oinea, “Adevărul”, 03.05. 2011

Advertisements