Tags

, , ,

Ernesto Sábato a renunţat la fizică pentru metafizică, a ajuns în inima existenţei şi, groaznic de generos, s-a întors pentru a da o mărturie despre cum e şi cum nu ar trebui să fie.

Un fel de întuneric s-a lăsat de când, în ultima sâmbătă a lunii aprilie, la Buenos Aires, o bronşită a sfârşit tunelul, totuşi, lumesc, al lui Ernesto Sábato. E facil de scris aşa, dar este şi obligatoriu: s-a încheiat, atunci, nu un om, ci un secol.

Fireşte, s-a găsit şi un învăţat spaniol care, pe urmele lui Albert Camus, să facă o plecăciune, mărturisind că Ernesto Sábato a fost şi mai mult – o universitate personală, la care cine putea să acceadă avea să deprindă lecţia supremă a inteligenţei: scepticismul.

Poate că nu vă interesează încă, poate că aveţi treburi cu mult mai urgente, care par chiar însemnate, dar va veni un timp în care fiecare îl va găsi în el pe Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe María Iribarne. Iar atunci…

Oricum, cu el, cu Juan Pablo Castel, Ernesto Sábato a creat nu un personaj literar, ci o anume, teribilă, alchimie a lucidităţii. Când anii ’40, în sfârşit, se încheiau, prea mulţi editori citeau „Tunelul”, fără să înţeleagă, desigur, nimic. Manuscrisul lui Ernesto Sábato a fost respins, cu violenţă şi dezgust. Adevărul a învins, iar această frază a putut fi publicată, devenind Constituţia neoficială, dar universală, a statului fragil, dar nu invizibil, al celor liberi – „Există un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu”.

Şi cu adevărat miraculoasă nu este această înţelegere profundă, exactă, a ce este etern în om, ci gratuitatea cu care Ernesto Sábato a reuşit să rămână, până la îndepărtatul său sfârşit, un solidar, un luptător pentru bine şi pentru dreptate.

Deşi se moare mult în textele lui Ernesto Sábato, la fel de mult ca în viaţă, argentinianul a scris pentru cei vii e o formă de rezistenţă admirabilă şi tot mai puţin admirată de contemporanii bucuroşi să renunţe la „povara” memoriei, bietele cârtiţe mimând fericirea în coridoare care ar trebui să ajungă la lumină, şi nu ajung.

Comunist, cum sunt artiştii la tinereţe, Ernesto Sábato a observat la timp că materialismul dialectic este o contradicţie în termeni, şi-a făcut publică observaţia, a rămas cu explicabile sensibilităţi stângiste, şi-a ars multe dintre cuvintele scrise, a renunţat, cu eleganţă, la fizică pentru metafizică, a ajuns în inima existenţei şi, groaznic de generos, s-a întors pentru a da nu o notă informativă scrisă, ci o mărturie despre cum e şi cum nu ar trebui să fie.

Ernesto Sábato a început, sâmbătă, 30 aprilie, o nouă călătorie, probabil, mai îndelungată. Viaţa celorlalţi, se spune, fără să fie neapărat adevărat, continuă.

* Adevărul, 08.05.2011

Advertisements