Tags

, , , ,

Dinu Rusu, care în timpul Revoluţiei era militar în termen la Brăila, explică mecanismul care a făcut din oraşul de pe Dunăre o baie de sânge. Principala cauză: amatorismul cadrelor superioare ale Armatei.

Mii de tineri români care îşi satisfăceau stagiul militar în 1989 au trăit Revoluţia cu arma în mână. Unii au trecut prin momente cumplite, care i-au marcat pentru tot restul vieţii, alţii, mai norocoşi, au trăit doar spaima de a aştepta atacuri teroriste care n-au mai venit niciodată. Cu toţii deţin mărturii preţioase, însă prea puţini acceptă să vorbească despre acele zile. Dinu Rusu (40 de ani), care în 1989 era militar în termen la UM 01267 Brăila, face confesiuni şocante despre zilele Revoluţiei, într-un interviu despre haosul care a dominat Armata Română în decembrie 1989.

Să o luăm cronologic. Cum aţi reacţionat când s-a dat alarma de luptă, pe 17 decembrie 1989?

Era într-o duminică. Ieşiserăm şi noi în oraş şi a venit un coleg şi ne-a chemat la unitate, că s-a dat alarmă. Seara ne-au zis că putem să mergem la somn, dar echipaţi. Nu ştia nimeni nimic, doar că e alarmă şi că e ceva serios, nu e exerciţiu. Şi până pe 22 decembrie am stat aşa, fără să ştim nimic despre ce se întâmplă. Nici ofiţerii nu ştiau mai nimic, decât că ar fi nişte probleme pe la Timişoara.

Până pe 22 decembrie, când a fugit Ceauşescu, s-a mai întâmplat ceva notabil la Brăila?

Nu, nimic. Noi nici nu ştiam de represiunea de la Timişoara şi din alte oraşe. Pe 22 decembrie, pe la prânz, ne-au adunat pe toţi pe platoul unităţii ca să ne comunice ceva. Pentru mine a rămas mereu un mister ce ar fi urmat să ne spună, pentru că nu au mai apucat. La staţia de amplificare au intrat mesajul de la radio în care se zicea: «Cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat de tiran!» şi uralele de bucurie ale celor care transmiteau. Şi atunci ne-au dat ordin să ne adunăm pe stadion. Acolo a adus unul un aparat de radio „Gloria”, l-a legat la bateria de maşină şi am ascultat.

Deci, nu ştiaţi decât ce aţi auzit atunci la radio.

Da, că şi ofiţerii se cam fereau să ne spună. În timp ce stăteam pe iarbă, a venit comandantul bateriei şi m-a trimis în pavilion să aduc căştile. La ultimul etaj era clubul, iar acolo – cadrele adunate la televizor. Am băgat şi eu capul să mă uit, dar m-a văzut un ofiţer şi m-a izgonit imediat: «Dă-i drumul de aici!». Ofiţerii încercau să ţină cumva ascuns ce se întâmpla, nu ne anunţau nimic.

Când aţi fost scoşi în oraş?

Atunci, în după-amiaza de 22. Ne-au dus în centru, la primărie, să păzim acolo. În piaţă era adunată foarte multă lume care striga împotriva lui Lungu, primul-secretar, că le-a trimis copiii la cules de porumb, că nu le-a dat butelii… nemulţumirile care erau atunci. S-a stat în cordon până în jur de ora 8 seara, când am fost înlocuiţi şi am mers la unitate să mâncăm. Atunci ni s-a dat pentru prima dată muniţie de război. Până atunci fuseserăm în oraş fără armament şi muniţie. După aceea ne-am întors la primărie înarmaţi şi cu muniţie de război. Îmi aduc aminte că m-a apucat un copil de mână şi mi-a zis să nu tragem în ei. A fost aşa, o scenă emoţionantă.

Prima dată când v-au scos în oraş, aţi fost neînarmaţi?

Da, n-am avut nici arme, nici muniţie. Abia seara le-am luat şi când a dat Cico Dumitrescu ordinul pe televizor ca unităţile din Galaţi, Focşani, Brăila să plece spre Bucureşti, noi am fost scoşi din obiectiv, aduşi în unitate, echipaţi de război, băgaţi în camion şi am aşteptat să plecăm. Nu ştiu de ce, dar s-a anulat ordinul şi ne-am întors la Primărie.

Din câte ştim, în noaptea de 22 spre 23 n-au fost evenimente majore în Brăila.

În prima noapte n-a fost nimic, abia în seara de 23 a început nebunia. Eu îl rugasem pe un coleg să-mi ţină locul în cordon şi m-am retras mai în spate, să mă odihnesc puţin într-un fotoliu. Am aţipit şi m-am trezit dintr-o dată în zgomotul de împuşcături. S-a tras cam o jumătate de oră încontinuu. Se trăgea spre Primărie, am înţeles că din Palatul Telefoanelor, şi cei din Primărie ripostau.

CINE A FOST DE VINĂ

În Palatul Telefoanelor, ca în toate clădirile din piaţa centrală, erau tot militari sau membri ai Gărzilor Patriotice. Ei trăgeau de acolo.

Noi nu ştiam nimic, nu ni se spunea nimic. A doua zi, chiar eu am fost în Palatul Telefonelor şi l-am adus pe unul de acolo pe care îl prinseseră soldaţii şi se spunea că el ar fi tras. Că s-ar fi urcat sus pe clădire şi a tras de acolo după ce a luat o puşcă-mitralieră de la un militar. L-am luat pe omul ăla, era legat cu sârmă, l-am predat ofiţerilor din Palatul Comunal şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Era un om normal, era român şi nega că ar fi tras, spunea că e nevinovat.

Care era starea de spirit în rândul soldaţilor după haosul din seara de 23 decembrie?

Duminică, pe 24 decembrie, deja s-au pus parole, şi numai aşa se umbla prin Primărie, cu parolă. Deja se intrase în panică, începând de sâmbătă seara, când s-a tras… O panică impusă mai mult de către ofiţeri, care erau total nepregătiţi, din punctul meu de vedere.

O mitralieră trage în întuneric

Panica soldaţilor a fost cauza atâtor nenorociri în timpul Revoluţiei.

Da, dar cine a creat această panică? Noi aveam 18-19 ani. Eu mi-am văzut unul dintre colegii de baterie împuşcat de militari ca şi noi, tocmai din cauza panicii şi a prostiei. Pe 24 decembrie s-a întâmplat. Eu eram cu unul dintre colegii mei – Nagy Samuel, soldat de origine maghiară -, undeva la parterul Paltului Comunal. La un moment dat a început să se tragă şi ne-am adăpostit într-un birou. După ce s-a oprit, am zis să luăm muniţia şi să mergem la etaj, că acolo e mai sigur. Eu şi alţi colegi am apucat câte o ladă şi i-am zis lui Nagy să vină în urma noastră cu încă o ladă de cartuşe. Când am ajuns sus, deja în capul scării era o puşcă-mitralieră pusă, din aia ca la război, şi militari întinşi pe burtă pe toată lăţimea holului.

De ce desfăşurarea asta de forţe?

Păi, se zicea mereu că ne vor ataca teroriştii. Imediat ce am urcat noi, s-a stins lumina şi a început din nou să se tragă, ca la tâmpiţi. În nebunia aia, ne-am adăpostit şi noi pe unde am putut. Apoi, spre dimineaţă, au început să scoată răniţii din Primărie şi a zis cineva că «pe scară e cineva căzut, aveţi grijă să nu fie terorist şi să se prefacă mort!». După ce i-au dus pe răniţi la Salvare, l-au luat şi pe cel de pe scară şi l-au dus într-un birou. I-au întors masca de gaze, pentru că pe fiecare mască era un bileţel cu numele militarului, şi au citit: Nagy Samuel. Atunci am zis «Ăsta e Nagy al nostru, pe care l-am lăsat jos când am urcat». Era ciuruit din cap până-n picioare. Sită era făcut. Băiatul ăla a fost omorât de puşca aia mitralieră din capul scării.

Cum s-a întâmplat, de ce au tras în el?

Imediat ce am ajuns noi sus a început să se tragă şi probabil că el a vrut atunci să vină sus după noi. A ieşit în hol, i s-a cerut parola şi nu a spus-o. El se exprima mai greu în româneşte, fiind ungur recepta mai greu şi răspundea cu întârziere. Atunci au început să tragă în el din toate părţile, inclusiv cu mitraliera din capul scării.

N-au văzut că era tot militar?

Era întuneric beznă, se stinsese lumina când a început să se tragă şi n-au văzut. Interesant e că în pauze se aprindea lumina. Parcă era un meci: hai să jucăm o jumătate de oră cu lumina stinsă, după care facem pauză şi aprindem lumina să vedem ce s-a mai întâmplat, care e în picioare şi care e jos.

“Îmi aduc aminte că m-a apucat un copil de mână şi mi-a zis să nu tragem în ei. A fost aşa, o scenă emoţionantă.”
Dinu Rusu
fost militar în termen la UM 01267 Brăila

“Nagy Samuel se exprima mai greu în româneşte, fiind ungur recepta mai greu şi răspundea cu întârziere. Atunci au început să tragă în el din toate părţile.”
Dinu Rusu
fost militar în termen la UM 01267 Brăila

„Ăştia au fost marii ofiţeri ai Armatei Române. Să le fie ruşine!”

Decembrie 1989: brăilenii ieşiţi în stradă au fost, nu de puţine ori, „carne de tun“  Foto: „Adevărul de seară“ Brăila

Care a fost comportamentul ofiţerilor în tot acest haos pe care ni-l descrieţi?

Ei se aflau la comandă, erau mai maturi, ar fi trebuit să-i liniştească pe soldaţi. După toţi aceşti ani pot spune fără discuţie că ofiţerii au fost total nepregătiţi. În Palatul Comunal, un căpitan de la Centrul Militar din Brăila a aruncat o cutie de grenade în holul Primăriei. S-au desprins plăcile de pe tavan.

De ce a făcut asta?

De tâmpit, i s-a părut lui nu ştiu ce. Era un fum de nu te vedeai la o jumătate de metru. Luaseră foc nişte camere. Şi atunci au dat un ordin cât se poate de tâmpit. Au zis să ieşim în faţa Primăriei să ne săpăm locaş de tragere. Cum să faci aşa ceva? Dacă era unul pe un bloc, te împuşca, până săpai tu, de câte ori vrea. Şi eu n-am vrut să ies.

Au mai fost şi altfel de ordine de acest gen?

Toate au fost aşa. Comanda obiectivului se făcea din balcon, de la staţia de amplificare. De acolo dădea şi ordin de foc, şi de încetare a focului, şi tot. Cu toate că ofiţerul care comanda nu vedea de acolo decât o parte din piaţă, iar soldaţii erau dispuşi pe toate laturile clădirii. Şi eu, dacă sunt într-o parte, şi altul pe partea opusă. Cui îi dădea el, de fapt, comandă de foc? El dădea comandă generală „Foc!”, prin staţia de amplificare. Şi era mult până trăgea unul, că după aceea se luau şi ceilalţi după el şi trăgeau chiar dacă nu aveau motiv.

Nu vi se părea ciudat că eraţi în Armată şi vi se dădeau ordine la microfon, ca într-un spectacol?

Mi se părea, dar ce să fac? Prin staţia de amplificare zicea şi că a primit tot felul de zvonuri, că vin terorişti pe Dunăre, că nu ştiu ce. Şi zicea ca pe front, comandă tipic militară: „Vă ordon: Foc!”. Şi asta se întâmpla când era câte un zvon sau când se trăgea vreun cartuş rătăcit care putea fi tras din greşeală tot de câte unul dintre noi.

Dumneavoastră ce înţelegeaţi când auzeaţi un astfel de ordin la staţia de amplificare? Cum reacţionaţi?

Cum să reacţionezi? Cine nu avea stăpânire de sine şi avea arma în mână şi era la un geam, închidea ochii şi trăgea. Cine mai avea un pic de luciditate se uita să vadă dacă are în cine să tragă; şi dacă nu avea, nu trăgea. Au fost şi mulţi care au vrut să braveze şi au tras în neştire. Armata e formată din oameni de toate felurile. Mulţi au fost îndoctrinaţi că orice ordin trebuie executat. Eu am tras numai când am avut un motiv.

Când aţi avut motiv?

Într-un bloc din stânga Palatului Comunal am văzut, la un moment dat, undeva la etajul 5, cum se plimbau unii îmbrăcaţi în negru din cameră în balcon. Am raportat că e cineva acolo şi am zis să se facă o echipă care să meargă să verifice. Comandantul obiectivului a început la staţia de amplificare: «Vă rugăm să încetaţi orice mişcare în balcon!». Am rămas uimit. Dacă erai profesionist, luai un grup şi intrai peste ăia să vezi cine sunt. După ce a vorbit la staţie, ne-a zis nouă să avem grijă după ce se face întuneric, că ăia sigur vor acţiona. Seara a început să se tragă, dar nu ştiu dacă de acolo, şi am tras şi noi. Ne-am pârâit ca proştii fără să ştim în cine tragem şi de ce.

Demisia de onoare a unui locotenent-major

Ştiaţi că pe clădirile din jurul pieţei se aflau Gărzi Patriotice? Nu v-a spus nimeni despre acest lucru?

Nu se ştia absolut nimic. Erau zvonuri între noi că s‑ar putea să fie totuşi militari, dar n-a venit nimeni să ne spună «Bă, tâmpiţilor, acolo e Armată, acolo sunt gărzi, acolo e cutare». Noi discutam între noi, dar aveam 20 de ani şi doar trei luni de armată. Ce să ştii dacă nu-ţi spunea nimeni?

Nu-i întrebaţi pe ofiţeri?

Ce să întrebi, pe cine? În momentul ăla ofiţerul venea şi dădea comanda de foc şi fugea de acolo. El nu stătea să vadă în cine se trage şi ce se întâmplă. Ordona şi fugea în birouri. Erau soldaţii rămaşi cu caporali, cu sergenţi şi atât. N-aveai cu cine să comunici. Atât am avut, un locotenent-major, nu mai ştiu cum îl chema, care a stat mai mult cu noi şi care după Revoluţie a zis că el o dă dracului de Armată şi vrea să plece.

De ce voia să plece?

După Revoluţie s-au făcut nişte avansări, dar el a refuzat. Şi-a dat demisia. Mi‑a zis: «Nu are rost să mai rămân în Armată. Acum mi-am dat seama câtă prostie poate să fie aici. Nu-mi trebuie nici avansare, nici nimic. Am văzut prea multă prostie». Şi pentru că n-au vrut să-i aprobe demisia, venea în fiecare dimineaţă la apel rupt de beat, ca să-l dea afară. Şi aşa a plecat din Armată.

Aţi observat în acele zile lucruri care să vă facă să vă gândiţi la o diversiune bine instrumentată?

Mie mi s-a părut dubios că au fost scoşi în oraş, în primul rând, militarii încorporaţi în septembrie. Care au mai fost şi la muncă, au mai făcut şi ceva instrucţie, dar la trei luni de armată nu puteai să fii superpregătit. Am avut un coleg care a descărcat arma din greşeală în Comitetul Judeţean, a sărit glonţul din perete şi l-a rănit pe altul în picior.

Credeţi că lipsa de profesionalism a ofiţerilor a avut la origine doar prostia sau a fost şi puţină intenţie?

O diversiune bine pusă la punct nu cred că a fost în Brăila. După părerea mea, a fost mai mult prostie. Problema a fost lipsa unei organizări clare: zece aici, zece dincolo, ăsta e comandantul, el dă comandă pe zona asta. N-a fost o chestie piramidală, fiecare făcea cum îl tăia capul. Cum a fost şi la televizor, fiecare dădea ordine cum îl tăia capul. Ăştia au fost marii ofiţeri ai Armatei Române, care acum se bat cu pumnul în pipet şi vor pensii. Să le fie ruşine! Din cauza lor au murit atâţia oameni nevinovaţi.

* Adevărul.

Advertisements