Tags

, , , , ,

Odată cu Fănuş Neagu dispare nu un om, cu atât mai puţin o literatură, ci un mod, autentic, deşi desfrânat, de a iubi viaţa.

Fănuş Neagu a iubit viile şi vii, vinul şi îngerul, magnoliile, stadioanele, tinereţea, nebunia, prietenia, cireşele, bobocii de gâscă, ţărmul mării la asfinţit, luna îmbrăţişând zăpezile, perfecţiunea verbului „a ninge”, şi, înainte de toate, începuturile, deci frumuseţea. E un lux, dar nu un păcat, pe care noi, cei pe care ne acuza just că trăim şi murim atât de urât, nu îl mai putem cuprinde. De aici, din această sărăcie, din această sărăcire a sentimentelor pleacă deruta, deci tragedia, unui timp lacom croit. Dar viaţa nu a fost dintotdeauna o loterie cu bile măsluite. Fănuş Neagu a apucat ultimii ani ai acelui trecut în care oamenii ştiau şi să iubească. Nu s-a ruşinat niciodată să recunoască: venea din feerie. Desigur, a şi greşit, şi nu puţin, însă la judecata finală va conta tot cât a iubit fiecare.

Sunt scriitori care construiesc lumi şi emigrează în ele, păstrându-şi nealterate visele. Sunt scriitori care contemplă moartea, ca pe suprema creaţie. Sunt scriitori care găsesc doar în mizerie, în cădere, un rost. Şi mai sunt scriitori care deschid privirea la fiecare clipă, ca în prima clipă, cei care văd culorile în întuneric, cei care văd şi nu încetează să se minuneze. Fănuş Neagu a fost dintre aceştia din urmă. Ultimul poet al Dunării a avut o energie estetică interioară imposibil de controlat altfel decât în fraze agonizant de lungi, în care metaforele ştiau că vor găsi nu doar culcuş, ci alinare şi, adesea, strălucire.

Aflu că Fănuş Neagu a plecat neîmpăcat. Detractorii săi, meschini, i-au agăţat de ultimul drum falsa dorinţă a canonizării. Dar Fănuş Neagu nu a fost un sfânt, şi ştia că nu un sfânt trebuia el să fie. Nu un cancer l-a înfrânt, cancerul e neputincios în faţa munţilor, ci, mai probabil, trezirea în acest coşmar: limba română nu întinereşte, ci apune, deşi toţi slujitorii ei, slujitori, dar orgolioşi, au crezut-o veşnică.

Fănuş Neagu a posedat, cu furie uneori, un talent irepetabil, un talant pe care a avut inteligenţa să-l cultive şi să-l înmulţească până a atins o comoară pe care putea să o dea, liniştit, pe un cal, căci fericirea e, totuşi, gratuită. Odată cu el dispare nu un om, cu atât mai puţin o literatură, ci un mod, autentic, deşi desfrânat, de a iubi viaţa. Şi mai mult: odată cu el se stinge vechea înţelepciune a celui care înţelegea că destinul există, că locul unei naşteri nu se poate niciodată schimba şi că, da, când ştii ce şi cum să vezi, ea, nenorocita de viaţă e magnifică.

* Adevărul, 29.05.2011

Advertisements