Tags

, , , ,

Ştefan Kostyal, generalul filosovietic, dovedit înainte de Revoluţie ca fiind spion al URSS, mai dă jos o cărămidă din zidul ridicat de Ion Iliescu în jurul teoriei „emanaţiei“

Generalul Ştefan Kostyal vorbeşte despre grupul complotist care plănuia anihilarea lui Ceauşescu, despre convingerea sa că Virgil Măgureanu, cel care în 1990 avea să devină şeful Serviciului Român de Informaţii, era „cârtiţa” Securităţii infiltrată în grupul lor, despre ezitările lui Ion Iliescu şi despre relaţiile pe care le-a păstrat în Moscova zilelor noastre.

El trimite un mesaj către Iulian Vlad, ultimul comandant al Securităţii, devenit, după Revoluţie, un personaj discret, fără ieşiri publice. Ştefan Kostyal, unul dintre cei mai importanţi militanţi prosovietici din anii ’80, susţine că Iulian Vlad a tolerat mişcarea ofiţerească de înlăturare a regimului dictatorial al lui Ceauşescu: „A fost cu noi. Asta pot să spun. În rest, îi fac mult rău lui Vlad dacă spun mai mult. Dar să nu uite că ştiu”.

„Adevărul”: Când a început mişcarea ofiţerilor împotriva lui Ceauşescu?

Ştefan Kostyal: Mişcarea anticeauşistă ba a fost, ba n-a fost, ba singur, ba împreună. N-a fost o organizaţie. Mai era între noi turnătorul ăla, Măgureanu…

De ce-i spuneţi turnător?

Pentru că el lucra pentru Securitate.

Era infiltrat între dumneavoastră, complotiştii?

Da.

Ce v-a făcut să credeţi asta?

Am avut oameni care mi-au transmis. Vasile Patilineţ mi-a spus, înainte să moară, în 1984, să avem grijă cu Măgureanu, că e dubios. Apoi, Patilineţ a murit ciudat în accident de maşină în Turcia. Virgil Măgureanu era prieten cu Radu Nicolae (n.r. – ofiţer de Marină, degradat în anii ’80 pentru suspiciunea de spionaj în favoarea URSS). Mergeau la Scorniceşti, satul natal al lui Ceauşescu, pentru că acolo se fabricau amortizoare pentru Dacia. Era criză, nu se prea găseau. Ei luau de acolo amortizoare, în numele partidului, şi făceau bişniţă cu ele. Periodic mergeau acolo şi veneau cu saci de amortizoare. I-au spus lui Nicolae Militaru că fac bişniţă să strângă bani, să ia arme pentru complot. Aveam nevoie de arme în complotul nostru contra lui Ceauşescu. Militaru le-a şi dat maşina lui, să care cu ea amortizoare. Şi am întrebat şi eu odată: „Unde-s pistoletele? Unde-s banii?”. Militaru spunea: „Şeful se ocupă”. Măgureanu era socotit şeful. Însă Măgureanu era născut hoţ. O fire de escroc. Şi, Doamne, cum pledează! „Profesorul”, aşa-l numeau. Au fost cazuri în care am vrut să acţionăm, dar am fost frânaţi de grupul Iliescu-Măgureanu, spunând că nu este momentul. Măgureanu se ferea să se întâlnească cu mine. Pentru că socotea că sunt un om care se prinde.

Legat de partea cu armele, de unde urmau să le cumpere?

De unde? Nu ştiu. Nici eu nu puteam să iau de la… (n.r. – ezită) de la ruşi. Am mers la Ambasada URSS, că mă cunoşteau, şi am vorbit că avem nevoie de câteva arme. N-am primit nici măcar eu. Şi pe mine mă respectau ruşii.

De ce vă respectau?

Eu m-am căsătorit cu o rusoaică. Am făcut un copil cu ea. Şi azi, pentru mine, Rusia este a doua ţară. Primul stat socialist! N-a fost fericire grozavă în socialism, dar aveam dreptate şi sărăcie împărţite egal.

Dacă iubiţi Rusia, de ce nu v-aţi mutat acolo?

Eu sunt ungur, dar în România vreau să mor. Merg şi acum la Moscova. Am fiu, profesor universitar acolo. Şi am un nepot care a terminat facultatea anul ăsta.

Tot carieră militară au urmat şi ei?

Nu. Eu am intervenit ca fiul meu să fie ofiţer. Dar nu a fost lăsat. Au motivat că „ăsta e de acolo şi poate să trădeze”. Mai am o fată care s-a căsătorit la Londra.

Câte arme aveaţi în plan să cumpăraţi?

Nu. Planul era ca…. dar nu am, încă, dezlegare să vorbesc…

Dezlegare de la cine? Aveţi 91 de ani.

(n.r.  –  meditează câteva secunde) Planul era să-i ridicăm pe fraţii lui Ceauşescu, Ilie şi Andruţă. Dar asta când nu era Nicolae Ceauşescu în ţară. Şi apoi mai era un plan de pătrundere în MApN. În minister îl aveam pe Gheorghe Logofătu, care fusese coleg cu mine la Moscova. Mai era Vasile Ionel…

Brucan a fost cu dumneavoastră?

Brucan a devenit dintr-un tânăr entuziast un aventurier corupt. El cocheta şi cu Apusul, şi cu ruşii.

Ce a făcut la Moscova, atunci, în 1988?

Nu ştiu. Mergea ca jurnalist. A devenit un aven­turier.

Tovarăşul Ion Iliescu, un om slab

La începutul iernii lui 1989 ştiaţi că va urma un cutremur şi la noi în ţară?

Asta se clocea de ani de zile. Iar atunci, în 1989, deja se simţea.

De unde se simţea?

De la studenţime. Fiica mea era studentă la Arhitectură. Şi mi-a spus. Tineretul auzise ce fusese în Cehoslovacia, în Polonia… Aveam oameni din toate păturile sociale, care mă informau. Studenţi, actori şi alţii.

Cum îi recrutaţi?

Prin cunoştinţe, mă rog, aveam tehnica mea.

Şi aţi intensificat?

Păi, eu mereu am spus să intensificăm. Dar Iliescu a vrut să iasă din mişcare, s-a speriat fiindcă eu insistam pentru acţiune. Noi atunci hotărâserăm că dacă luăm puterea, el să fie preşedinte, iar el a fost de acord, dar nu-i spuneam toate secretele noastre, fiindcă e un om slab de caracter. El şi cu Măgureanu ne temperau mereu, ziceau să mai aşteptăm, nu e încă momentul. Iliescu mi-a transmis că dacă nu mă astâmpăr, el iese şi să căutăm pe altul.

Ion Iliescu (stânga), pe vremea când se distra alături de Nicolae Ceauşescu   Foto: Fototeca online a comunismului românesc

De ce vă temperau, ce aşteptau?

Ion Iliescu aştepta revolta. El pentru asta era pregătit. Atunci îi mergea lui „papagalul”. Funcţiona în asemenea situaţii.

Ca să se folosească de o revoltă…

Da. Asta era teoria mea. Pentru că la cutremurul din 1977, Ioan  Ioniţă (n.r. – fost minsitru al Apărării şi complotist antiCeauşescu) mi-a povestit cum au stat ore întregi să se gândească cum să-l anunţe pe Ceauşescu, care era în Africa, că a fost cutremur. Trei ore au stat să facă telegrama. Le era frică de reproşuri, fie că sunt prea alarmişti, fie că ascund tragedia. Şi eu atunci am spus: „Noi trebuie să fim pregătiţi. N-avem mase de oameni pe care să le scoatem în stradă. Putem folosi, totuşi, un scandal”. Şi am nominalizat: la un meci Dinamo – Steaua iese scandal, asta trebuie să folosim (n.r. – la 15 noiembrie 1989, Securitatea a înăbuşit o încercare timidă de protest, după meciul de fotbal România – Danemarca, scor 3-1, rezultat care a calificat România la Campionatul Mondial din Italia, 1990). Sau ce am mai văzut şi mi-am dat seama că putem folosi a fost următoarea situaţie: un tinerel, la Piaţa Unirii, a furat o roşie de pe tejghea şi vânzătorul a aruncat după el cu un taler şi a ieşit un mare scandal. Populaţia era revoltată că a dat cu talerul după el, gălăgie mare.

Şi în climatul ăsta ce trebuia să faceţi dumneavoastră?

Păi, la fotbal, de exemplu, mergea foarte bine, ieşea lumea din stadion, începea bătaia cu Miliţia. Şi cu tânărul lovit începeau strigătele, chestiile.

Şi cum transformi un scandal într-o chestie politică? Urma să vină cineva din reţea şi să tragă un foc de armă?

Nu cu arme. Fără. Numai cu gălăgie.

Şi de la gălăgia asta se ridica un oraş întreg?

Da. Dar momentul trebuia să fie bun.

Păi, seamănă cu ce a fost la Timişoara – cu scandalul cu evacuarea lui Tokés. Nu a fost mâna dumneavoastră acolo?

Nu. Dar eu le-am tot repetat că, în situaţia noastră, asemenea momente psihologice trebuie căutate. Iar Revoluţia asta a fost. A fost tocmai ca planul meu. Dar când au început discuţiile la masă, cine să conducă, măcar pentru planul ăsta trebuia să-mi fi spus „spasiba”, mulţumesc. Că i-am scos din căcatul ăla de bâlci.

„Iulian Vlad a fost cu noi”

Cu Iulian Vlad, şeful Securităţii, s-a vorbit pentru a intra în reţeaua asta?

Nu sunt autorizat să vorbesc.

Cine trebuie să vă autorizeze?

El personal. El, Vlad.

Dar acum a trecut timpul; şi dumneavoastră, şi el aveţi o vârstă…

Îi fac rău. Îi fac rău lui dacă mă dezleg. Ar fi trebuit demult să se dezlege el singur.

Deci, adevărul despre Revoluţie se ştie, dar unii oameni nu vor să-l spună, nu?

… Vlad a fost cu noi. Ăsta este adevărul. Şi înainte.

Deci era şi el de acord.

Da.

Pasiv?

Da.

A fost cu dumneavoastră în sensul că nu v-a pus piedici?

Da. Asta pot să spun. În rest, e timpul ca el singur să vorbească.

Dacă Securitatea v-a sprijinit, de ce a apărut zvonul, atunci, la 22 decembrie 1989, că securiştii sunt terorişti?

Dar şi în Securitate erau unii fanatici ceauşişti.

Onor la mormântul câinelui Bodri

De ce nu vă mutaţi la familia dumneavoastră, la Moscova, şi staţi singur, aici, în Drumul Taberei, la vârsta de 91 de ani (n.r. – soţia şi fiul lui Kostyal locuiesc la Moscova)? Nu mai aveţi pentru ce lupta.

Nu-i simplu. Nu mai am prieteni, nu mai am pe nimeni.

Aveţi regrete?

Marele regret e că am fost dezamăgit de mulţi oameni. Şi asta e dureros. Iar eu sunt o fire sentimentală. La vârsta mea, cred că sunt ultimul romantic. Poate pentru că n-am avut mult de trăit. Eu mai mult am stat închis. M-a pus viaţa în situaţia de a mă feri, de a mă izola, de a mă ascunde, şi nu am trăit pentru mine. Iar după Revoluţie am avut numai deziluzii.

Mai aveţi uniforma de general?

Nu, şi nu am fost ataşat de uniforma de general. Mult necaz mi-a adus din partea femeilor. Erau atrase de generali şi eu arătam binişor.

Aţi iubit trei femei. Două v-au devenit şi soţii.

N-am iubit niciuna. N-am avut o mare dragoste. Dar îmi plac filmele romantice, citesc romane de dragoste. E un film, „Arcul de triumf”. Mi-a plăcut mult.

Film rusesc?

Nu, german, după un roman de Erich Maria Remar­que. Este un film banal şi omenesc.

La origini sunteţi maghiar. Vorbiţi şi ungureşte?

N-am cu cine. Am avut un căţel, era un cocker negru, cu el vorbeam. Dar a murit când împlinise 16 ani. Acum sufăr şi sunt supărat pe mine foarte mult. Îl chema Bodri. (E un nume unguresc, similar cu românescul Grivei. Se traduce „Vioi”). A fost bolnav şi bătrân. Şi eu l-am omorât.

Ca să nu mai sufere?

Da. Şi sufăr eu acum. A venit doctorul, şi pentru că n-a adus cu el niciun ajutor, m-a pus pe mine să-l ţin când îi dă otrava pentru moarte. Mi-a spus
să-l ţin eu. Şi el, Bodri, se uita la mine aşa: „Cum, şi tu?”. (n.r. – generalul plânge). E îngropat în grădiniţa din faţa blocului. Şi de fiecare dată când ies din bloc îl salut.

N-aţi avut prieteni?

Am avut mulţi prieteni. Dar pe anumite porţiuni ale vieţii nu făceam deosebirea. Nu puteam să-i păstrez.

Dar nu ne-aţi răspuns: nu puteţi merge să staţi cu familia în Rusia nici acum când sunteţi atât de bătrân?

Trebuie să cer voie. Eu n-am fost plătit spion al ruşilor. Am renunţat şi să-mi plătească cei şapte ani lucraţi în mină la Polul Nord, în tundră.

Deci n-aveţi voie să rămâneţi acolo?

Dar eu trebuie să am aprobare. Acum sunt un oarecare. Mi se dă viză pentru cel mult trei luni. Pe când nu se destrămase Uniunea Sovietică, aveam o declaraţie de la Ambasadă, cum că pot oricând să vin şi să trăiesc la Moscova. De când s-a destrămat, sunt un oarecare, un cetăţean român care vine la Moscova.

Şi până atunci ce eraţi?

Eram comunist.

Comunist în ideologie. Dar eraţi şi în nişte evidenţe…

Mă recunoşteau, aveam prieteni ofiţeri. Fiul lui Mikoian a fost ministru în URSS, el era de origine armeană. Iar fiul lui era general de aviaţie. Îmi era prieten bun. Era ofiţer la Moscova. Acum am dreptul să stau câte trei luni pe an şi cam atâta stau, 90 de zile pe an. Soţia vrea să mă convingă să cer prelungire, cu dreptul de şedere, fără cetăţenie. Cetăţenie nu vreau să iau.

De ce?

Nu-mi trebuie.

“N-am cu cine vorbi. Am avut un căţel, era un cocker negru, cu el vorbeam. Dar a murit când împlinise 16 ani. Îl chema Bodri. A fost bolnav şi bătrân. Şi eu l-am omorât.”

Coleg de celulă cu „ţăranul primitiv” Ceauşescu

În 1934, Ştefan Kostyal a fost arestat împreună cu părinţii săi pentru activitate comunistă. Soarta a făcut ca o perioadă să fie coleg de celulă cu Nicolae Ceauşescu, cel în care, peste ani, avea să vadă un inamic personal.

Ştefan Kostyal: Când am fost în aceeaşi celulă cu Ceauşescu, el era cu doi ani mai mare decât mine. Eu aveam 16 ani, iar el 18. De asta, ca să vedeţi – ţăranul primitiv – nu m-a suportat mulţi ani după aceea. Ştia că a fost unul acolo care a făcut închisoare fiind mai mic decât el.

Eraţi mai „erou” decât el.

Da, se înţelegea că am trecut mai înainte decât el prin focul Poliţiei, prin interogatorii, prin astea. Eram arestat cu toată familia. La 14 ani am fost condamnat la patru ani de puşcărie.

Aţi mai vorbit cu Ceauşescu despre anii aceia din închisoare?

Eram locţiitorul lui la Direcţia Politică a Armatei, în anii ’50, şi doar o dată a adus vorba. Eu lucram deja de aproape un an cu el. Şi m-a luat aparte şi mi-a spus: „Ascultă, Kostyal, tu îţi aminteşti de mine? Sau faci pe nebunul?”. „Dar cum să nu, ştiu de unde veniţi”. „Şi atunci de ce nu ai spus niciun cuvânt?”. „Nu eu trebuia să aduc vorba, ci dumneata”. Pentru că dacă mă băgam eu în discuţie, semăna a bătut pe burtă. Ceauşescu – „Bâlbâitul”, cum îi spuneam – era foarte ambiţios. La el, patriotismul era dezvoltat extrem. Aşa cum la evrei este habotnicia asta religioasă, la el era o încuiere.

* Adevărul, 30.05.2011

Advertisements