Tags

, ,

 În mentalul colectiv, Târgovişte a rămas oraşul unde soţii Ceauşescu şi-au găsit sfârşitul. Aici au murit însă şi alţi 12 oameni. „Adevărul“ dedică Revoluţiei de la Târgovişte trei episoade din acest serial.

Destinul lui Nicolae Ceauşescu s-a intersectat în câteva rânduri cu oraşul Târgovişte. În acest fel, legătura dictatorului cu străvechea aşezare a fost mitizată, considerându-se că de acolo, de la Târgovişte, s-a ridicat ca lider. După intrarea în Partidul Comunist din România în 1932, la 14 ani, tânărul Nicolae a devenit un agitator energic şi ambiţios. A fost reţinut în câteva rânduri, iar în 1936, arestat ca ilegalist de către plutonierul Mailat din comuna Ulmi, de lângă Târgovişte. A fost judecat la Braşov, condamnat la doi ani şi jumătate de închisoare şi încarcerat la Doftana, în judeţul Prahova.

Industrializarea accelerată începută de Ceauşescu în anii ’70 nu avea să ocolească oraşul Târgovişte, unde au fost construite un combinat siderurgic şi o platformă industrială în toată regula. Exact acest lucru avea să-i reproşeze dictatorul revoluţionarului Petre Ştirbescu în timp ce era captiv în sediul Miliţiei din Târgovişte, în seara zilei de 22 decembrie 1989. În vara lui 1989, Ceauşescu a petrecut mai multe zile în judeţul Dâmboviţa, în vizită de lucru.

Epilogul este cunoscut: Nicolae şi Elena Ceauşescu fug cu elicopterul din Bucureşti pe 22 decembrie, rătăcesc prin Dâmboviţa, sunt prinşi, iar trei zile mai târziu sunt împuşcaţi într-o unitate militară din Târgovişte. Revoluţia de la Târgovişte nu se deosebeşte mult de evenimentele petrecute în alte oraşe mici şi mijlocii din ţară, ingredientele fiind aceleaşi: morţi, răniţi, dezordine, diversiuni.

Miliţia era pregătită de represiune

În decembrie 1989, comandantul Miliţiei din judeţul Dâmboviţa, care avea sediul în Târgovişte, era colonelul Ion Dureci. După declanşarea revoltei de la Timişoara, la 16 decembrie, instituţiile de apărare ale regimului ceauşist au intrat în stare de alertă. Aşa s-a întâmplat şi cu Miliţia Judeţeană condusă de Dureci.

„Pe 16 decembrie s-a ţinut o şedinţă, am fost informaţi despre evenimentele de la Timişoara şi s-a intrat în consemn. Nu avea nimeni voie să plece, decât ca să mănânce. Eu i-am cerut generalului Constantin Nuţă, şeful Inspectoratului General al Miliţiei, să-mi dea vreo 4-5 zile libere, pentru că venea vacanţa pe 22 decembrie şi voiam să mă duc cu copilul la Mediaş. Un cetăţean de acolo avea nevoie de o pilă să ia frigidere de la noi, de la Găeşti. L-am ajutat şi m-a invitat la el, să văd ce are. Avea o ospătărie în piaţă. Pe 18 decembrie m-am întors”, povesteşte colonelul Dureci.

Evenimentele de la Timişoara escaladaseră, iar temerile de la Inspectoratul de Miliţie se amplificaseră şi ele. Ion Dureci îşi aminteşte: „Când am ajuns la Inspectorat, tuturor le era frică, pentru că auziseră ce se întâmpla la Timişoara. Era stres. Se făcuseră grafice de gardă. Am trimis pe cineva să-mi mute familia în afara oraşului, la un pădurar”.

Miliţienii erau în alertă şi patrulau prin oraş, comandă primită de la Dureci, ca nu cumva oamenii din Târgovişte să se răscoale şi ei împotriva lui Ceauşescu. Dar nimic nu s-a întâmplat atunci.Ion Dureci: „Pe 20 decembrie am avut câteva spargeri uşoare, obişnuite în perioada Sărbătorilor de iarnă. Găinării. Dar în acea zi, după-amiază, am primit un telefon, prin care mi s-a spus să pregătim arestul, să avem vreo 30 de locuri libere. Deja la Timişoara erau mulţi arestaţi şi m-am gândit că-mi vor trimite şi mie câţiva.

Ştiam că aşa va fi, pentru că în noiembrie 1987, la revolta muncitorească, am avut repartizaţi patru arestaţi de la Braşov. Când am auzit asta, ­le-am spus şefilor de unităţi să-şi rezolve problemele cu familiile, că e groasă”. Mesajul venit de la Timişoara dădea de înţeles, la nivel local, că rebelii trebuie arestaţi, sporind şi mai mult atenţia cu care miliţienii se mişcau pe stradă. În ziua următoare, 21 decembrie, colonelul Dureci a întărit şi mai mult patrulele prin oraş. Una chiar a fost atacată, însă verbal, de un inginer.

“Pe 20 decembrie am avut câteva spargeri uşoare. Găinării. Dar în acea zi, după-amiază, am primit un telefon, prin care mi s-a spus să pregătim arestul, să avem vreo 30 de locuri libere.”
Ion Dureci fost miliţian

Ziua în care puterea locală a cedat

Petre Cristea, unul dintre revoluţionarii care au intrat în sediul PCR

Dacă pentru reprezentanţii puterii militare în teritoriu – Miliţie, Securitate, Armată – Revoluţia din 1989 a început cu stres şi frică de repercusiuni, civilii au privit altfel lucrurile. Mărturiile publicate din 1989 şi până în prezent surprind o populaţie a oraşului Târgovişte în care majoritatea oamenilor ascultau Radio Europa Liberă şi înjurau regimul. Aceşti oameni nu puteau rămâne indiferenţi la evenimentele de la Timişoara.

Trec tancuri

În dimineaţa de 22 decembrie, locuitorii din Târgovişte şi din comunele apropiate s-au trezit cu un fond sonor mai puţin obişnuit: o coloană de tancuri de la UM 01303 Teiş se îndrepta spre Bucureşti. Acest desant era doar o parte din sprijinul militar pe care Ceauşescu i-l ceruse generalului Vasile ­Milea pentru a scăpa Capitala de „huligani”.  Petre Cristea, colonel în rezervă, care pe atunci lucra la Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Producţie, descrie dimineaţa zilei de 22 decembrie. „În jur de ora 10.00 se auzeau nişte zgomote total diferite de ce ştiam noi. La 10.30 am fugit din instituţie şi, în centrul oraşului, am văzut că de pe strada Nicolae Bălcescu se scugeau câteva tancuri. Erau grupuri mici în faţa Palatului”.

Ca în fiecare oraş, tensiunile acumulate i-au direcţionat pe oameni către centrele de putere locale. În cazul Târgoviştei, era vorba de platoul din faţa Palatului Administrativ, fostul sediu al PCR Dâmboviţa. Fostul senator Vasile Duţă (traseist politic, condamnat la cinci ani pentru acte de corupţie) descrie, în cartea „Revoluţia în Dâmboviţa”, cum a început revolta: „În zona Palatului Administrativ, tronau lanţuri grele, sfidând şi zâmbind ironic trecătorilor, interzicându-le sec apropierea de faimosul sediu. Nu aveai voie să staţionezi”.

Momentul lui Floricel

După ce Radioul şi Televiziunea au anunţat, la ora 10.59, că generalul „trădător” Vasile Milea s-a sinucis, în Târgovişte s-a ştiut că ceva grav urmează să se întâmple. Câteva persoane au început însă să se adune în centrul oraşului. După ce, la 12.51, actorul Ion Caramitru şi poetul Mircea Dinescu au proclamat la televizor victoria Revoluţiei şi au anunţat fuga dictatorului, oamenii au început să strige lozinci împotriva lui Ceauşescu, să scoată steaguri găurite şi pancarte.

În Piaţa centrală crescuse şi numărul miliţienilor lui Ion Dureci, care a anticipat momentul şi a organizat o întâmpinare cu scutieri, primind informaţii că oamenii vor să dea foc Palatului. Scutierii erau conduşi de comandantul Miliţiei Municipale, maiorul Octavian Floricel. În sediul Palatului, prim-secretarul Pantelimon Găvănescu discuta impacientat cu şeful Inspectoratului, colonelul Ion Georgescu. Era şi normal să fie nervos, doar cu ceva timp în urmă vorbise cu Ceauşescu. Dictatorul îl sunase de la Snagov, puţin după 12.21, şi Găvănescu îi spusese că la Târgovişte e linişte. Găvănescu a ieşit cu Georgescu pe platou, unde era şi Dureci, au vorbit cu Octavian Floricel şi au intrat înapoi în sediu. În acest timp, între scutieri şi oameni avea loc un schimb de replici dure, date fiind şi animozităţile din trecut.

Rămas singur cu scutierii, maiorul Octavian Floricel i-a atenţionat, prin portavoce, pe demonstranţi că are ordin să tragă, reuşind să-i împingă din faţa Palatului. Maiorul Floricel n-a tras şi şi-a negociat cu revoluţionarii retragerea paşnică, pentru că încă o sută de oameni veneau cu steaguri dinspre Casa de Cultură a Sindicatelor. Furia mulţimii a fost temperată şi de prezenţa colonelului Gheorghe Badea, şeful Gărzilor Patriotice, a cărui haină militară le-a dat de înţeles oamenilor că Armata e cu ei.

Cucerirea Palatului

Fuga scutierilor a fost prima victorie a revoluţionarilor din Târgovişte – se spune chiar că i-ar fi luat la şuturi -,iar avântul i-a purtat apoi în sediul Judeţenei de Partid. Cum s-a întâmplat şi în alte oraşe, trebuia să cadă şi puterea locală, reprezentată de prim-secretarul Pantelimon Găvănescu.

Lăzi de crenvurşti şi alte bunătăţi

Unul dintre cei care au intrat în sediu a fost Petre Cristea. Despre acele momente, el îşi aminteşte: „Oamenii strigau că a căzut Ceauşescu şi că trebuie să intrăm şi să-i omorâm pe cei din Palat. Erau mulţi ţigani. Uşile au fost forţate. Cum au intrat, unii s-au apucat de scotocit birouri, fugeau cu lucruri în mână. Alţii aruncau cărţi cu ideologia PCR şi tablouri. Chiar şi mocheta de pe hol era făcută sul, pregătită… Majoritatea celor de afară n-au intrat, erau vreo 200. Ţiganii, isteţi, şi-au pus la poartă de-ai lor şi nu dădeau voie să intre. La subsol exista un bufet. ­L-au spart şi au ieşit de-acolo cu lăzi de crenvurşti, cârnaţi, afumătură, conserve şi alte bunătăţi care ne făceau în acele vremuri să salivăm precum câinele lui Pavlov”.

Prim-secretarul Pantelimon Găvănescu a fost bruscat de manifestanţi, luat pe sus, scos în balconul instituţiei şi aproape că era să fie aruncat pe caldarâm. După ce spiritele s-au încins, a început organizarea primului consiliul provizoriu de conducere, condus mai întâi de colonelul Gheorghe Alexe, şeful Casei Armatei din Garnizoana Târgovişte, apoi de profesorul de română Ion Nastasia. Componenţa consiliului interimar avea să se schimbe în zilele următoare, cuvintele „trădare”, „trădător”, „securist”, „cârtiţă” fiind aruncate isteric în sala unde până atunci ţinea şedinţe Pantelimon Găvănescu.

În momentul căderii Palatului din Târgovişte, cuplul Ceauşescu se afla în elicopter şi urma să fie abandonat la Sălcuţa, în apropiere de Titu-Boteni. Fugarii erau păziţi de două gărzi de corp de la Securitate: maiorul Florin Raţ şi căpitanul Marian Rusu. Aproape o jumătate de oră au aşteptat o maşină care să-i ia din câmp, iar soarta l-a trimis pe doctorul Nicolae Decă. Inginerul Marius Popescu văzuse scena transportului de ocazie, a fugit la o farmacie din Titu şi a sunat la Bucureşti să spună că Ceauşeştii se află în Dâmboviţa. Acesta este momentul în care începe goana târgoviştenilor după dictatori.

* Adevărul, 02.06.2011

Advertisements