Tags

, , , ,

Revoluţia de la Craiova a lăsat în urmă 19 morţi şi 100 de răniţi – totul după un scenariu gândit de generalul prosovietic Nicolae Militaru. „Adevărul“ vă prezintă astăzi necrologul necosmetizat al Revoluţiei de la Craiova.

Între 22 şi 27 decembrie 1989, haosul de pe străzile Craiovei, pornirile de tip kamikaze ale militarilor olteni şi frenezia căutării unor terorişti inexistenţi au compus un tablou sinistru: 19 morţi şi aproape 100 de răniţi. Cei morţi au fost, repede şi nedrept, etichetaţi, „la grămadă”, cu titlul de „erou-martir al Revoluţiei române”. În umbră a rămas, până acum, scenaristul: generalul Nicolae Militaru, spion sovietic dovedit, instalat de Ion Iliescu la cârma Armatei.

„Adevărul” v-a prezentat, ieri, în detaliu, diversiunile criminale în plasa cărora au căzut cei mai mulţi soldaţi craioveni. Aceştia au fost trimişi să lupte cu terorişti inventaţi, devenind victimele unei psihoze nemaiîntâlnite, a comenzilor şi ordinelor contrafăcute, venite pe firul roşu care lega Bucureştiul de capitala Olteniei.

Telefonul criminal

Zvonistica a început, în Craiova, odată cu lăsarea întunericului, în ziua de 22 decembrie, când în Studiourile 4 şi 5 ale Televiziunii Române autointitulate Libere, se acredita ideea că „teroriştii care au jurat credinţă lui Ceauşescu nu vor depune armele şi urmăresc înăbuşirea revoluţiei într-o baie de sânge şi readucerea la putere a fostului dictator”. După ce au primit asigurări de la generalul Dumitru Roşu că prim-secretarul PCR al judeţului Dolj, Ion Traian Ştefănescu,  este teafăr, „emanaţii” Revoluţiei s-au interesat în detaliu despre evenimentele din Craiova, oraş care nu trebuia ocolit de scenariul diversionist şi de panica teroristă. După fuga dictatorului, pe străzile oraşului era linişte, iar această linişte nu convenea grupului Iliescu-Militaru-Brucan. Era nevoie, şi în Oltenia, de haos şi sânge.

La scurt timp după ce a fost sunat de Ion Iliescu, generalul Roşu, comandantul Armatei a III-a, cu baza la Craiova, primea un alt telefon crucial. Se întâmpla în seara de 22 decembrie, iar la celălalt capăt al firului se afla generalul Nicolae Militaru.

Colonelul Ion Bărbulescu, care se afla, în acel moment, în sediul Judeţenei de Partid, povesteşte: „A sunat telefonul. Generalul Roşu a ridicat receptorul şi a raportat că la Craiova e linişte, nu sunt incidente, nu există terorişti. A ascultat, apoi, atent şi imediat s-a schimbat la faţă. Mi-am dat seama că vorbea cu ministrul Apărării, mai ales că l-a salutat chiar aşa: «Să trăiţi, tovarăşu’ ministru!». După ce a închis telefonul, l-a chemat pe unul, căpitanul Bratiloveanu, comandant de pluton, şi i-a dat ordin : «Urci în tanc şi porneşti în misiune! Mergi pe strada Unirii în jos şi, când ajungi la Casa Armatei, tragi o salvă cu mitraliera, apoi mai tragi o salvă lângă stadion, la spital, la fabrica Electroputere şi tot aşa! Bă, tragi, ai înţeles?» Eu eram cu colonelul Ion Păstaie lângă cei doi şi, pur şi simplu, am rămas blocaţi! Nu ştiam ce să mai zicem”.

Colonelul Păstaie confirmă, cu rezerve, mărturia lui Bărbulescu: „Ordine şi note telefonice soseau la sediul Judeţenei de Partid zilnic! De regulă, veneau ori de la ministru, ori de la Marele Stat Major şi priveau, fireşte, acţiuni de protecţie împotriva teroriştilor. Care terorişti, nu ştiu”.

Important: tot în seara de 22 decembrie începeau tragerile şi în Bucureşti, simultan în trei locuri: Piaţa Palatului, sediul MApN şi Direcţia a 4-a a Securităţii (Contrainformaţii Militare).

„Militaru avea încă sechele din trecut”

În numele „luptei cu teroriştii”, pe străzile Craiovei, ca în multe alte oraşe mari din ţară, trebuia să se verse sânge, iar pericolul terorist trebuia alimentat continuu. După ce s-a intersectat în nenumărate rânduri cu generalu Militaru de-a lungul carierei sale, un fost ofiţer oltean de contrainformaţii, care a dorit să-şi păstreze anonimatul, explică amănunţit problemele cu care se confrunta Armata Română în vremea Revoluţiei.

„În primul rând, dezinformarea practicată la sediul Televiziunii şi alimentată continuu de la Ministerul Apărării a fost principala cauză al morţilor din Craiova. Haosul a început de la telefonul lui Militaru, care încă avea sechele din trecut. El îi ordonase lui Roşu ca pe străzile Craiovei să fie debandadă, iar Roşu a căzut în plasa acestor ordine. Domnule, să vă spun ceva: părerea mea e că acest om nu mai merită să fie luat în atenţie. E un individ care nu mai trebuie pomenit niciodată! Nenorocire mai mare decât să ajungă Militaru la putere nu se putea întâmpla! Şi noi ce facem? Îi facem celebri pe toţi criminalii orgolioşi?”. Reamintim: generalul Militaru a fost instalat în fruntea Armatei române de către Ion Iliescu. Iar primul anunţ despre această numire, la televizor, a fost făcut de căpitanul Mihai Lupoi, sub ochii lui Iliescu, pe 22 decembrie, la ora 14.45.

Din acest punct, dezordinea devenea naturală. Militarii români, învăţaţi să lupte mereu cu inamicul în faţă, nu ştiau prea multe lucruri despre dezinformare. Au căzut astfel în plasa zvonurilor, iar această confuzie a făcut, la Craiova, aproape 120 de victime.

„Unităţile pe care le-am avut eu în grijă nu au avut morţi, asta a fost o excepţie. Eh, acest lucru a deranjat foarte mult, pentru că, dacă n-au fost eroi, n-au fost morţi, nu au fost avansaţi militarii, înseamnă că am avut un strop de raţiune şi am gestionat cum trebuie situaţia, dar ne-am dezis planurilor de la Bucureşti”, continuă fostul ofiţer de contrainformaţii.

Craiova nu va fi oraş-martir

Plenul Senatului a respins marţi, 26 aprilie 2011, cu 50 de voturi împotrivă, 14 pentru şi 14 abţineri, propunerea grupului de parlamentari din Dolj de a declara Craiova drept Oraş-Martir al Revoluţiei române. „Craiova a plătit cu prisosinţă tributul său de sânge pentru libertate şi triumful Revoluţiei”, este scris în expunerea de motive a proiectului de lege.

“Mi-am dat seama că vorbea cu ministrul Apărării, mai ales că l-a salutat chiar aşa: «Să trăiţi, tovarăşu’ ministru!».”
Ion Bărbulescu
colonel

“Ordine şi note telefonice soseau la sediul Judeţenei de Partid zilnic! De regulă, veneau ori de la ministru, ori de la Marele Stat Major şi priveau, fireşte, acţiuni de protecţie împotriva teroriştilor. Care terorişti, nu ştiu.”
Ion Păstaie
colonel

Militarii olteni, cuprinşi de isterie

Costinel Venus Mirea, locotenent-major la UM 01047, de pe strada Caracal, povesteşte că, începând din seara de 22 decembrie, unitatea militară în care se afla a fost principala ţintă a unor „atacuri teorirste” neidentificate nici până azi. „Se trăgea din blocurile din faţa unităţii, din incinta Spitalului Militar şi din Parcul Poporului. Vedeam trasoarele, dar nimeni n-a reuşit să captureze vreun terorist. Unuia dintre militarii TR-işti aflaţi pe poziţie i-a trecut un glonţ razant pe casca metalică şi i-a zgâriat-o. Când l-am găsit, urinase pe pantaloni şi era foarte speriat”. Aceasta era starea militarilor: nedormiţi, nemâncaţi şi puternic intimidaţi de alerta teroristă.

„Jianu şi Matei s-au împuşcat între ei”

Emblematic este şi cazul muncitorilor Eugen Dan Jianu şi Ion Matei. La sesizarea mai multor persoane că într-un imobil de pe strada Oneşti se află teorişti, cei doi şi-au asumat o misiune de recunoaştere şi capturare. Au fost împuşcaţi, amândoi, în jurul orei 13.00, într-un schimb de focuri. „Aflaseră că în acea zonă ar fi fost o casă conspirativă a teroriştilor şi au plecat să cerceteze. De fapt, nu era niciun terorist acolo, dar Jianu şi Matei, îngroziţi de spaimă şi încrâncenaţi împotriva teroriştilor, s-au împuşcat între ei”, explică Ilie Vieru, unul dintre răniţii Revoluţiei de la Craiova.

Un alt episod în care frica de terorişti a militarilor a făcut victime îl are în centru pe Ilie Vieru, fost preşedinte al Asociaţiei „22 Decembrie” care, în urmă cu 21 de ani, era muncitor în cadrul Întreprinderii de Utilaj Greu (IUG) din Craiova. Mărturia lui este încă o dovadă că, în focul Revoluţiei, militarii craioveni trăgeau în tot ce mişca. „Pe 24 decembrie dimineaţa, pe la 6.45, ieşeam din tură. În momentul ăla a fost nebunie! Cred că timp de 15 minute a fost foc continuu, ţintit către IUG. Şuierau gloanţele prin tablă şi prin caldarâm, ceva de speriat! La un moment dat, am simţit o bufnitură în geacă, dar eram atât de speriat – şi concentrat la tramvai – că nu mi-am dat seama ce era. Apoi, am văzut că aveam mâna plină de sânge. Fusesem împuşcat, iar glonţul trecuse prin os”, rememorează Ilie Vieru, în prezent manager de audit în cadrul Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj.

„Maică, teroristul, fugiţi după el!”

Ajuns la spital cu mâna sângerândă, Vieru a făcut cunoştinţă cu altă victimă inutilă a Revoluţiei: acarul Florea Mormoe. „Eu eram împuşcat în braţ, puteam să aştept, dar prin el trecuseră patru gloanţe. Trebuia să fie operat de urgenţă pentru că, altfel, ar fi murit”. Mormoe a fost operat, dar tot a murit. Cazul lui relevă inconştienţa civililor înarmaţi adhoc, dar şi lipsa de raţiune a militarilor, care acţionau fără să verifice zvonurile. Mai precis, Florea Mormoe ieşea din tura a III-a, căra după el o plăsuţă şi se ducea acasă. „În cartierul Valea Roşie, unei bătrâne de la etajul 1 i s-a părut suspectă punga omului şi a strigat către militarii care patrulau în misiuni de recunoaştere: «Maică, ăla e teroristul, fugiţi după el!»”, povesteşte Vieru. N-au mai fugit militarii, dar tot au tras o rafală de gloanţe spre el. Patru dintre ele l-au nimerit.

Victimă a Revoluţiei din pântecul mamei

Un caz zguduitor al Revoluţiei de la Craiova este cel al familiei Orăşanu. O familie de mineri din localitatea Rovinari, judeţul Gorj, oameni simpli, care petreceau iarna în satul părinţilor, Dobreşti, din Dolj. Epopeea lor începe în data de 27 decembrie, la două zile după ce Nicolae Ceauşescu fusese împuşcat.

În noaptea de 26 spre 27 decembrie 1989, pe Veronica Orăşanu au apucat-o, subit, durerile naşterii. Soţul a chemat, fireşte, Salvarea. Au pornit împreună, la ora 3.00, către cea mai apropiată maternitate din Craiova. La Făcăi, în extremitatea sudică a Craiovei, încă erau filtre organizate de militari şi de civili. Din datorie sau nesăbuinţă, şoferul n-a oprit la filtru, iar militarii au reacţionat: au început să tragă rafale de gloanţe înspre ambulanţă. Virgil Orăşanu s-a aruncat peste soţia sa, ca s-o protejeze, şi a fost rănit mortal. Veronica Orăşanu a fost rănită la tâmplă, dar a supravieţuit, pentru a suporta, succesiv, chinurile operaţiei de extragere a glonţului şi cele ale naşterii unui prunc. Era ziua de Sfântul Ştefan, iar copilul a primit numele Virgil Ştefan.

După chipul şi asemănarea româniei

Povestea nu se termină însă aici. Tensiunea din maşina de Salvare şi rănirea mamei chiar în timpul contracţiilor musculare specifice travaliului au făcut ca Virgil Ştefan să aibă, de la naştere, un serios handicap locomotor. Veronica Orăşanu a refuzat să le vorbească jurnaliştilor „Adevărul”. Nu mai vrea să-şi amintească ziua în care zorii libertăţii i-au luat soţul şi i-au aşezat în braţe un copil cu deficienţe locomotorii, creat parcă după chipul şi asemănarea României.

Virgil Orăşanu, erou-martir al Revoluţiei române

„Copilul este într-un centru al Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Are aproape 21 de ani, dar, fiind paraplegic, are nevoie de îngrijire continuă. Văduva mai are încă trei copii şi nu se putea descurca singură, să-l protejeze şi pe Virgil Ştefan”, explică Ilie Vieru.

„Am fost împuşcat de un terorist”

Costinel Venus Mirea, copleşit de amintirile de la Revoluţie    Foto: Victor C. Boldîr

Domnule Costinel Venus Mirea, în decembrie 1989 eraţi locotenent-major la UM 01047. Care era atmosfera în unitate?

Era o tensiune extraordinară. După ce în noaptea de 22 spre 23 s-a tras continuu asupra noastră, în următoarea noapte, odată cu lăsarea întunericului, au început iar să tragă. Noi răspundeam mereu cu foc automat, pentru că aşa prevedea regulamentul. Schimburile de focuri erau doar noaptea.

Aveaţi idee cine trăgea?

În blocurile din faţa unităţii, trăgătorul executa foc dintr-o armă, îşi punea un simulator, iar el se deplasa în alt loc şi continua tragerea, pentru a crea diversiunea. Au fost şi simulatoare, dar asta am aflat mai târziu. Eu m-am dus de două ori la maiorul Constantin Neagoe, comandantul regimentului, propunându-i să trimită o echipă de cercetare, pe care chiar m-am oferit să o conduc.

Militarii erau însă mobilizaţi cu consemn în cazărmi.

Da, de aceea, Neagoe mi-a respins solicitarea. În jurul orelor 8.00 – 9.00 dimineaţa, pe 24 decembrie, a venit subofiţerul de la punctul de control şi mi-a zis că a dat ordin maiorul Neagoe să mă duc în cercetare. Primul obiectiv pe care l-am cercetat a fost şcoala de peste drum. Acolo, când să intrăm, erau doi bărbaţi – paznicul şi directorul şcolii. Clasele erau închise. Respectivii au confirmat că s-a tras din şcoală. Între timp, pe baza sportivă au mai apărut colegi din unitate. Am hotărât să cercetăm cartierul şi să întrebăm de terorişti. Ca să avem spatele asigurat, am lăsat câte un militar la intrare.

Aţi avut parte de incidente în aceste misiuni?

Da, unul dintre cei 10 militari a plecat în unitate să mai aducă muniţie într-un sac de merinde. Îi dădusem ordin de la şcoală. A trecut o oră şi, când l-a văzut fugind cu muniţia pe scara blocului, alt militar – care statea de veghe la etajul 2 – a interpretat altceva şi a deschis focul. Glonţul i-a intrat prin palmă. Am coborât şi l-am văzut cum se uita, speriat, la palmă. I-am trimis pe amândoi la infirmerie.

Aţi început, aşadar, să intraţi şi în blocurile din cartier.

Unul dintre locatarii din cele patru apartamente de la etajul 8 ne-a deschis şi ne-a spus că din apartamentul vecin au plecat pe bloc doi indivizi îmbrăcaţi în combinezoane negre. Am urcat pe bloc cu trei militari. Acolo mi-am dat jos şapca, centura, mantaua şi vestonul. Am rămas doar într-o cămaşă, ca să mă pot mişca mai bine. Ne-am urcat pe casa liftului şi am făcut o observare. Nu am văzut nimic şi ne-am hotărât să plecăm. Exact în acel moment, mi-a intrat un glonţ direct în gât şi a ieşit prin spate. N-a localizat nimeni de unde s-a tras, pentru că ceilalţi militari au fugit şi au anunţat în unitate că sunt mort. Locatarii au fost cei care s-au urcat pe bloc, m-au luat cu o pătură şi m-au dus în faţa blocului. De acolo am mers la Spitalul 1. Am aflat ulterior că cei din unitate au venit cu o prelată de tanc pentru a mă ridica şi, pentru că nu m-au găsit, au crezut că teroriştii mă luaseră de acolo.

Nu aţi văzut nici dumneavoastră de unde s-a tras. Poate că a fost vorba de alt militar, care a tras din greşeală.

Nu, dar – lucru rămas neelucidat până acum – la spital, doctorul mi-a spus că am fost împuşcat cu o armă de calibrul 6. Acest calibru nu există la nicio armă din dotarea Armatei române! E lesne de înţeles că nu militarii au tras asupra mea. Am fost împuşcat de un terorist. Eu am fost rănit, deci, pe 24 decembrie, duminică. Tot atunci a fost rănit şi Liviu Mertoiu, la Făcăi. Şi un alt militar în termen, Iulian Varzarie, a fost rănit în zona diviziei, pe strada Caracal. Ne-am întâlnit în acelaşi salon. Eu am fost în comă, m-am trezit pe 27 şi primul pe care l-am auzit era Liviu Mertoiu, care ţipa. Îl durea foarte tare, era rănit în zona sacrală, la fund. Avea un glonţ şi îl durea. Celălalt rănit din salon, Varzarie, nu zicea nimic, că avea un glonţ în gât. Eu abia mă trezisem dintr-o semicomă.

Domnule Mirea…

Vedeţi, dumneavoastră sunteţi foarte tânăr. Sunt reporteri mai vechi care poate ar considera că ei merită să arunce pe piaţă ce o să spun acum. Părerea mea e că cei care trăgeau erau, de fapt, luptători în teritoriul vremelnic ocupat. Ocupaseră poziţiile respective începând cu 17 decembrie, când s-a dat alarma de luptă, dar au început să acţioneze numai în seara de 22. Ei au ocupat poziţiile lor începând cu 17, la ordinul lui Ceauşescu. N-au acţionat pe 17, 18, 19, 20, 21, ci în seara de 22. La ordinul cui acţionau? Nu ştiu, dar e clar că nu mai acţionau la ordinul lui Ceauşescu.

* Adevărul, 09.06.2011

Advertisements