Tags

, , , , , , , ,

Actualul sentator liberal Varujan Vosganian face parte dintre puţinii intelectuali români care au ieşit în stradă înainte de fuga lui Ceauşescu. Pe 21 decembrie 1989, Varujan Vosganian a fost arestat şi a petrecut o noapte după gratii, unde a fost numit şef şi a organizat „mafia ţigărilor”.

Fost ministru de Finanţe, vechi parlamentar, pianist amator şi scriitor profesionist, liberalul Varujan Vosganian face parte, alături de Horia Roman Patapievici, din grupul intelectualilor care au trăit căderea comunismului din spatele gratiilor de la închisoarea Jilava. Varujan Vosganian a fost arestat, în 21 decembrie, de către cei care trebuiau să asigure ordinea (şi liniştea Ceauşeştilor) pe străzile Capitalei. Avea 31 de ani.

Armeanul Varujan Vosganian a pătimit pentru România democrată  Foto: Marian iIiescu

„Adevărul” vă spune astăzi ce s-a întâmplat cu demonstranţii care au dispărut atunci când militarii au deschis, pentru prima dată, focul în Piaţa Universităţii. Vosganian s-a ascuns într-o scară de bloc şi, când conştiinţa că nu e un laş l-a obligat să se întoarcă în Piaţă, chiar atunci, a fost capturat. Patapievici n-a mai apucat nici să fugă. A fost arestat când îl certa pe unul din soldaţi că avea piedica trasă la armă.

Edificatoare pentru această istorie este şi mărturia revoluţionarului Constantin Todoran, care s-a apărat de primele gloanţe refugiindu-se în staţia de metrou de la Universitate. Acesta susţine că, imediat ce oamenii au intrat la metrou, „au venit şi băieţii de la USLA şi au început să tragă în aer, să ne sperie, chipurile. În spatele lor era cordon de miliţieni, n-aveai unde să te duci. Câţiva au mai sărit în tunel, dar şi asta era periculos. Ştii ce cred eu? Ei n-au avut niciodată intenţia doar să ne sperie. Voiau să ne omoare, dragul meu. Asta a fost realitatea! Apoi, ne-au adunat pe toţi lângă statuia lui Heliade Rădulescu şi, dacă ştii cum arată o căpiţă de fân, înseamnă că poţi să-ţi dai seama cum ne-au aşezat. De acolo, după ce am primit o bătaie bună la sediul Miliţiei, am fost duşi direct la Jilava”.

O filosofie a sângelui

Când ne-a primit în biroul său de la Uniunea Scriitorilor, Varujan Vosganian, care este şi vicepreşedinte acolo, la scriitori, savura succesul internaţional al celui mai recent volum al său – „Cartea şoaptelor” (în care, spunem noi, amatori în ale literelor, reuşeşte să redea o splendidă filosofie a sângelui).

Era încă iarnă, ningea peste Calea Victoriei, ca în poeziile optzeciştilor, ningea violent, cu furia anotimpului care se sfârşeşte, şi el ştie că se sfârşeşte. Indiferent la ultima zăpadă, Varujan Vosganian abdicase din acest timp şi plutea, aşa, suspendat într-un abur de fericire orgolioasă. Îşi trecea, uneori, palma stângă peste barbişon, lăsând să se ghicească un imens ego satisfăcut. Citea o cronică dintr-o importantă publicaţie spaniolă. Îl elogiau spaniolii, îl numeau „magnífico narrador europeo”,  şi nu e nevoie de nicio traducere aici. Din celălalt colţ al biroului, surâdea capul de bronz al poetului Nichita Stănescu.

Varujan Vosganian nu avea mult timp de alocat Revoluţiei, se grăbea să ajungă la o emisiune televizată în care aveau să se dezbată diverse aspecte ale economiei de piaţă. Dar aşa, înaintând, din întrebare în răspuns, în trecut, ceva s-a întâmplat cu bărbatul acesta grav. Există un moment – şi îl vom numi: E momentul când evocă lumina din închisoare – în care vocea începe să-l trădeze. Atunci, un început de emoţie devine vizibilă acolo unde cravata cunoaşte un nod. Înainte să ne despărţim, Varujan Vosganian îşi masca, tot mai greu, o lacrimă sau mai multe. „M-aţi tulburat”, ne-a mai spus, ca un om care tocmai îşi amintise un rost.

Domnule Vosganian, cum aţi ajuns în Piaţa Universităţii?

Pe 21 decembrie, la ora 12.00, când am auzit că s-a întrerupt emisia radio, le-am spus colegilor mei de la fabrica de bere din Rahova, unde lucram ca economist: „Eu plec”. Se pusese deja un soldat la poartă, dar am sărit gardul prin spate şi m-am dus direct în Piaţa Universităţii. De ce? Nu pentru că aş fi vreun mare viteaz – poate că sunt, dar asta nu eu judec. Eu m-am dus în Piaţă gândindu-mă aşa: dacă eu în clipa asta nu sunt acolo, înseamnă că tot ce-am trăit până acum, am meritat să trăiesc. Ăsta a fost sentimentul cu care m-am dus eu. Acolo am trecut prin toate etapele.

Aţi fost acolo, aşadar, când a început să se tragă.

Pe la 19.00, seara, au tras prima oară. Au tras cu gloanţe oarbe, cred, şi în sus. Dar sentimentul de a auzi răpăitul gloanţelor, felul în care se armează puştile şi trag, pentru noi a fost ca şi când ne-ar fi ţintit cu adevărat. Îmi aduc aminte că am văzut cum sunt spicele când le pleacă vântul, aşa se aruncau toţi. În momente din alea faci lucruri pe care, poate, dacă ai fi pus să le repeţi, n-ai mai fi în stare să le faci. Eu, din poziţia mea, aproape de scutieri, m-am aruncat şi m-am rostogolit toată strada 13 Decembrie, până în faţa unui bloc. Am intrat în bloc şi, pe la etajul 2, am sărit în curte printr-o ferestruică.

N-aţi păţit nimic? Era, totuşi, o înălţime de două etaje…

Probabil că, în momente din astea, corpul tău se întăreşte într-un mod neverosimil, ca Petre Petre din „Răscoala” lui Rebreanu, în care au tras un rezervor întreg de cartuşe până când a simţit că e împuşcat.

Bocanci, fulare, căciuli, moarte  

Eraţi singur?

Nu. Eram cu un băiat de la Ploieşti, un muncitor. Nu m-am mai întâlnit niciodată cu el, nici nu ştiu dacă mai trăieşte. Cu el am coborât în curte. Am stat puţin acolo şi apoi am intrat printr-o uşiţă din nou în holul blocului. Acolo era o imagine îngrozitoare: bocanci, fulare, căciuli şi sânge. După noi, probabil, s-au bulucit mulţi înăuntru şi au fost surprinşi acolo. Noi am urcat şi am început să sunăm la uşi ca să ne primească. Abia la etajul 4 ne-a deschis o doamă care – nu ştiam, dar am aflat a doua zi – mă cunoştea. O chema Ionescu şi lucra la Ministerul Agriculturii, era soţia unui fost ofiţer de Securitate care fusese, de fapt, omorât după plecarea lui Pacepa.

Aţi rămas peste noapte la văduva Ionescu?

Femeia, cu frica lui Dumnezeu, mi-a zis: „Stai aici până dimineaţă, până se liniştesc lucrurile”. Dar eu eram pus pe fapte mari. Pe la 20.30 – 20.45 am coborât, am vrut să mă duc ca viteazu’ înapoi în piaţă. În clipa în care am coborât din bloc, strada era pustie. Un tip m-a strigat şi a îndreptat pistolul-mitralieră spre mine şi mi-a pus ţeava puştii în spate. Ei se uitau după haine, ca să-i identifice pe cei care fuseseră în Piaţă, pentru că aveam toţi pantofii înnoroiaţi de la ţevile cu apă. Văzând că port clar urmele participării în Piaţa Universităţii, m-a dus cu mâinile la spate până în colţul străzii, unde mai erau şi alţii ca mine, şi m-a culcat la pământ.

„Eu m-am dus în Piaţă gândindu-mă aşa: dacă eu în clipa asta nu sunt acolo, înseamnă că tot ce-am trăit până acum, am meritat să trăiesc”
Varujan Vosganian
Revoluţionar

Întâlnirea cu moartea

Piaţa era curăţată de „elemente huliganice”.

Da, ne băgau câte 7-8 în dube şi ne duceau în strada Eforie, la sediul Securităţii. Eu am ajuns la etajul 2. A venit un tip care a spus: „Pe ăştia toţi mâine dimineaţă îi dezbraci ca pe viermi şi îi bagi sub duşuri! Să văd eu, unul câte unul, ce e cu ei”. Am stat acolo, la perete, cu mâinile sus şi cu picioarele desfăcute, de la ora 22.00 până pe la 2.00. E o poziţie îngrozitoare, pentru că mâinile ţi se golesc de sânge, iar genunchi încep să-ţi tremure. La 2.00 ne-au dus într-un subsol ca o sală de tortură, unde pereţii erau plini de sânge de la capete sparte. Era o penumbră, era miros de sânge – sângele era ca tapetul pe pereţi. Era îngrozitor! A venit la mine un tip care m-a percheziţionat. Mi-a găsit o carte şi o pâine, atât aveam în geantă. Mi-a zis: „Eşti intelectual, citeşti cărţi”, şi mi-a tras două palme sau doi pumni, nu mai ţin minte.

Ţineţi minte cum arăta?

N-am reţinut nicio figură, pentru că toţi semănau între ei. A venit altul, care m-a legat cu mâinile la spate. Era un coridor unde erau vreo 20 de securişti într-o parte şi 20 în alta. Te împingeau între ei şi te lovea fiecare cu ce avea la îndemână. Unii te loveau cu bastoanele, alţii cu vergele de metal, alţii, pur şi simplu, cu pumnii. La capătul coridorului erau dubele în care intrai. Fiind cu mâinile legate la spate, nu puteai să te aperi. Chestia era să rezişti în picioare. Dacă făceai greşeala să cazi, te loveau cu bocancii în spate. Am întâlnit oameni care aveau rinichii făcuţi praf de la loviturile alea. Vergelele îţi plesneau vinişoarele de sânge din membre şi îţi întăreau carnea. Erau unii care aveau carnea tare ca lemnul, din cauza hemoragiei vaselor capilare. Eu am rezitat în picioare. Norocul meu e că aveam un pulover foarte gros, care a mai atenuat din lovituri.

Unde v-au dus?

Ne-au dus pe un câmp, au deschis uşile de la maşini şi stăteau cu pistoalele-mitralieră aţintite asupra noastră. Noi eram convinşi că o să fim împuşcaţi. A fost momentul întâlnirii mele cu moartea. Mă gândeam: domnule, ce viaţă!, n-am reuşit nimic, cărţile mele zac în manuscris, n-am copii, nimeni nu va şti nimic depsre mine. Era unul, îmi aduc aminte, care nu mai avea decât caninii. Îi spărseseră toţi dinţii din faţă cu patul puştii şi era plin de sânge pe canadiană, pentru că fusese omorât unul cu baioneta deasupra lui. Asta era starea de spirit şi, pe deasupra, mai aveam şi trei pistoale-mitralieră îndreptate spre noi, aşteptând un ordin. Au trecut vreo două ore în felul acesta, după care a trebuit iar să plecăm.

O criză de epilepsie

Ce s-a întâmplat?

Între timp, probabil, li s-a spus că au început muncitorii să se apropie de centru, pentru că au intrat înapoi în maşină, au închis portierele şi au plecat. Unul dintre noi, care cred mai trecuse pe acolo, a zis uitându-se pe ferestruica din maşină: „Suntem salvaţi, ne duc la Jilava!”. Mi-am spus că pedeapsa cu moartea a fost comutată la închisoare. Acolo ne-au dus într-un subsol umed. Eram mulţi, foarte mulţi, nici n-aş putea spune câţi. Câţiva erau în atac de panică, unul avea o criză de epilepsie, erau vreo doi-trei cărora aproape că li se scurgeau ochii din orbite de la pumni, mai erau cei care aveau rinichii făcuţi praf şi îşi târâiau picioarele, era dezastru! Era ca-n catacombele Parisului, era apă peste tot, mirosea, şi pe noi ne scoteau câte unul. Aveam sentimentul că ne scot pe rând ca să ne împuşte la zid. Numai că ei ne scoteau şi ne duceau într-un loc unde ne înregistrau.

Aţi fost, deci, deţinut cu acte.

Pot spune că sunt bărbat adevărat: am făcut armata, am fişă de deţinut acasă şi am şi o fetiţă.

Unde v-au dus după ce v-au înregistrat?

Am ajuns la etajul 2, care era un fel de infirmerie. Avea 21 de paturi şi ne-au pus şi câte doi într-un pat. A venit un putonier care s-a uitat la fiecare, apoi m-a chemat pe mine, mi-a zis: „Tu eşti şeful” şi a plecat.

A organizat „mafia ţigărilor”

De ce aţi fost ales chiar dumneavoastră să-i conduceţi pe deţinuţi?

Nu ştiu, dar cred că eu eram mai mare decât majoritatea de acolo, care erau nişte puşti. Chiar lângă mine stătea un copil care tremura şi plângea. O să deviez puţin. În 1991, pe 1 decembrie, ne-am dus la Arcul de Triumf să depunem flori. Eu eram deputat din partea armenilor şi unul dintre tinerii prezenţi acolo s-a întors şi mi-a spus „Mă mai ţineţi mine? Eram în pat cu dumneavoastră, plângeam şi-mi spuneaţi să nu-mi fie frică”. Ăsta e copilul care avea canadiana plină de sânge pentru că unul murise deasupra lui. El a fost arestat chiar din pasajul de la Universitate.

Care sunt atribuţiile unui puşcăriaş-şef la Jilava?

Eu am fost şef toată viaţa, chiar de la grădiniţă, astfel încât am această deprindere. Mi-am ales doi locţiitori, i-am dat fiecăruia în supraveghere una din cele două părţi ale camerei şi am primit, în calitatea mea de şef, furculiţele şi lingurile, pe care le-am împărţit fiecăruia. Erau nişte chestii ruginite şi boante, nu te puteai sinucide cu ele. Cuţite nu ne-au dat. Apoi, au venit şi cu ceva mâncare. Ne-au adus, în nişte castroane, o zeamă unsuroasă cu nişte bucăţele de grăsime înăuntru, câte-un sfert de pâine, care avea un oarecare miros suspect, şi nişte marmeladă. Eu, tot în calitatea de şef, i-am pus la coadă, le-am împărţit pâinea, le-am raţionalizat.

Aveaţi autoritate printre deţinuţi…

Sigur. Între timp, organizasem şi mafia ţigărilor. Era un tip acolo care era şef de aprozar şi care fusese arestat. Avea 7.000 de lei în buzunar şi era îngrozit că o să-i găsească banii, dar avea şi ţigări albaneze – Arberia. Mie, fiind şeful, mi-a dat ca ciubuc pachetul de Arberia, iar eu, ca-n filmele ruseşti de lagăr, le-am luat şi le-am împărţit la lume. Şi am întrebat plutonierul cum facem rost de ţigări. Plutonierul mi-a zis: „Dacă o să putreziţi aici, în închisoare, n-o să mai fumaţi niciodată, dacă o să ieşiţi, n-aveţi decât să fumaţi atunci, dar asta nu mai devreme de cinci ani”.

Aţi petrecut toată noaptea în spatele gratiilor. Care sunt cele mai pregnante imagini?

Eu scriu chiar un roman acum, în care povestesc toată istoria asta. Închisoarea este o experienţă cu totul unică şi, dacă nu ai făcut închisoare, nu poţi înţelege. Primul lucru cumplit e incertitudinea, pentru că nu ştii ce se întâmplă cu tine. Una este să fi furat o găină şi ştii că o să iei închisoare şase luni şi alta e când eşti arestat fără să ştii dacă o să ieşi vreodată sau dacă nu cumva vei fi împuşcat a doua zi. Apoi, e sunetul uşilor grele, de metal şi cu grilaj peste ele. În plus, în închisoare, nu ştiu cum sunt făcuţi pereţii, dar toate sunetele se aud. Auzeai, de departe, cum se apropie şi nu ştiai ce se apropie, de ce şi ce o să se întâmple cu tine. Starea asta pe care ţi-o dă iminenţa pericolului este foarte complicată. Un alt lucru – demnitatea omului este călcată în picioare. Poate că este şi un mod premeditat de a-l umili pe om. Toaletele n-aveau uşi! Hai, că nevoile mai pasagere puteai să le mai faci, dar dacă nu erai obişnuit cu starea asta, lucrurile mai serioase, mai temeinic aşezate, era imposibil să le faci. Eu cred că dacă stăteam mai multe zile în închisoare, muream. Pentru că nu eram capabil să fac anumite lucruri văzând 40 de oameni cum se uită la mine. Uşile WC-urilor erau în aşa fel aşezate că din orice unghi cineva pe privea. Şi modul ăsta de a-ţi disipa intimitatea e cumplit. Pentru că pentru puşcăriaşii de profesie e o obişnuinţă, însă pentru mine era îngozitor.

„Toaletele n-aveau uşi! Hai, că nevoile mai pasagere puteai să le mai faci, dar dacă nu erai obişnuit cu starea asta, lucrurile mai serioase, mai temeinic aşezate, era imposibil să le faci”
Varujan Vosganian
Revoluţionar

Spuneţi, repede, numele unui tânăr ucis la Revoluţie!

Tablou postrevoluţionar: lacrimi de mamă şi cruci înainte de vreme  Foto: Photoland Corbis

Cum aţi aflat, a doua zi, de fuga lui Ceauşescu?

Pe 22 decembrie, undeva după ora 12.00, a venit doctoriţa cu două pachete de Carpaţi fără filtru şi mi-a şoptit la ureche: „Pregătiţi-vă, dictatorul a fugit!”. Nu ştiu pentru ce trebuia să ne pregătim, dar mi-am chemat adjuncţii, le-am spus: „Organizaţi oamenii, s-ar putea să fie nevoie să forţăm” – nu ştiu ce să forţăm, mă gândeam că dacă se deschide vreo uşă, să ieşim repede. Chestii ca la contele de Monte Cristo, aşa. Dar la ora 14.00 au venit câţiva angajaţi ai închisorii, ne-au spus să ieşim, ne-au încolonat, ne-au scos afară în curte, ne-au dat buletinele, ne-au băgat în nişte autobuze şi ne-au dat drumul. Senzaţia pe care am încercat-o văzând camioane înţesate cu oameni care strigau „Moarte dictatorului!” şi lumina aia orbitoare şi toată situaţia, uşa puşcăriei care se îndepărta, mi-au dat sentimentul că sunt într-o altă lume.

E diferită lumina din spatele gardului închisorii?

Lumina în închisoare este cu totul alta decât lumina pe care o vedeţi aici. Este o lumină bolnavă, care vine din nişte geamuri groase, este aproape otrăvită, e o zgură de lumină. Şi mi-am dat seama de asta în clipa în care am ieşit. Era şi o zi însorită, iar lumina soarelui parcă m-a orbit. Parcă a fost ca-n filmele în care un om e gata să se înece şi odată scoate capul afară şi trage aer în plămâni. E cu totul altfel de lumină în închisoare.

De la Revoluţie, vă amintiţi această lumină. Ce credeţi că-şi amintesc românii, în general?

Am avut anul trecut multe întâlniri în ţară. M-am întâlnit cu 20.000 de persoane. Am întrebat pe fiecare dacă cunoaşte numele vreunui tânăr mort în Revoluţie. Cu excepţia Timişoarei, unde doi mi-au vorbit de neamurile lor, şi a Clujului, unde unii auziseră de pictorul Matiş, nimeni din România nu cunoştea numele unui tânăr mort în Revoluţie. Nimeni din România nu vizualiza chipul unui tânăr mort la Revoluţie! Adică închidem ochii şi-l vizualizăm pe Doja, pe Tudor Vladimirescu, pe Burebista, dar pe tinerii ăştia – nu! Revoluţia română a fost a doua oară îngropată; după ce a îngropat-o contrarevoluţia, a îngropat-o şi memoria colectivă. Poate că şi de asta rătăcim, de asta nu ne găsim locul, pentru că nu ştim să ne asumăm aceşti morţi!

Care e soluţia?

În anii ’90 am fost anticomunişti, în loc să fim modernişti. Am irosit foarte mult timp. Eram cu faţa la trecut, în loc să fim cu faţa la viitor. Eu spun că singurul mod real în care aceşti copii ar putea fi asumaţi de către poporul român este să facem lumea pentru care ei au murit şi apoi să-i pedepsim pe cei care i-au omorât. Dacă-i pedepsim pe cei care i-au omorât, dar cei care conduc sunt după chipul şi asemănarea celor de atunci, n-am făcut altceva decât să dăm un gir moral fals celor de astăzi, să-i transformăm în justiţiari pe cei care au fost călăi. Să-ţi spun un secret: sângele copiilor morţi are aceeaşi culoare cu steagul partidului comunist.

* Adevărul, 10.06.2011

Advertisements