Tags

, , ,

Ştiţi cum arată trupul unui vis trecut prin glonţ? Ştiţi cum e să porţi, mai apoi, în toate clipele, acest cadavru mutilat, aşa, cu tine, prin viaţă, până la sfârşit? Nu ştiţi.

Şaptezeci de ani se vor împlini, nu peste mult, de la acel 22 iunie 1941. De şapte ori câte şaptezeci de vor trece, şi noi tot nu vom înţelege, până la esenţă, ce înseamnă cuvântul „rău” şi cât ucide cuvântul „ură”.

Istoricii se vor contrazice, istoria, desigur, se va rescrie, ultimii veterani vor muri în curând, şi, ca o ultimă oglindă a civilizaţiei, vor fi îngropaţi în uitare sau li se vor înălţa monumente mari, formale, sau mai mici, de uz personal, în memorie. I-am căutat cândva pe oamenii aceştia, fiindcă – era firesc – timpul începea din nou să nu mai aibă răbdare. Nici istoriile lor nu sunt lipsite de ficţiune, căci nu există viaţă fără ficţiune, dar chiar şi aşa, împletind eroismul cu banalul, mărturiile lor rămân singurul lucru adevărat care se poate spune despre trecut. Şi anume: orice trecut ignorat devine viitor.

Cuvintele care urmează sunt cuvintele unor români care au luptat pe front, în Est, dar aceasta este, totuşi, mai puţin important. Cu adevărat contează altceva, care poate fi scris, mai uşor, aşa: cuvintele care urmează sunt ale unor oameni care au întâlnit moartea şi n-au crezut în ea. Oamenii aceştia au văzut cum arată carnea caldă, de om, aburindă, în zăpadă. Lor le-au fost ucişi prietenii, lor le-a fost furată tinereţea, iar o tinereţe nu se poate răscumpăra cu nimic, lor le-au fost aliniate la zid şi mitraliate visele. Ştiţi cum arată trupul unui vis trecut prin glonţ? Ştiţi cum e să porţi, mai apoi, în toate clipele, acest cadavru mutilat, aşa, cu tine, prin viaţă, până la sfârşit? Nu ştiţi.

Fiindcă au fost acolo, departe, dincolo de toate graniţele, unde omul încetează atât de uşor să mai fie om (şi se luptă atât de greu să rămână om), e bine să aflaţi de la Emilian Ezechil că toţi camarazii care i-au murit în braţe, dar toţi, şi-au evocat în ultima clipă mamele. E bine să ţineţi minte aceste trei cuvinte ale lui Radu Mărculescu: „Ateii mor primii”. E bine să recitiţi această frază a lui Oleg Dombrovschi, care pare atât de simplă, dar nu e simplă deloc: „Războaiele nu rezolvă niciodată nimic”.

Ce legătură au toate acestea cu noi – copiii, dacă nu nepoţii şi strănepoţii, altui timp? Au. Urmăriţi cu atenţie căderea Greciei, căci nu despre prăbuşirea unor grafice, nu despre prăbuşirea monedei unice europene e vorba aici.

Urmăriţi-i pe protestatarii care aruncă în forţele de ordine cu iaurt! Întrebaţi-vă „De ce cu iaurt?” şi „Ce revoluţie e aceea în care prisoseşte iaurtul?”, căci sunt întrebări legitime. Dar urmăriţi-i cu atenţie! E ceva, mai mult şi mai grav, dincolo de imaginea acestui capitalism cu faţă umană.

* Adevărul, 19.06.2011

Advertisements