Tags

S-a plâns mult şi fals la parastasul răposatelor ziare, îngropate de criză în uitare sau în marea de biţi. Mai mult şi mai isteric au fost regretate, oho!, emisiunile televizate de altădată, când se ştie… Ne plâng filosofii, ne plâng poate şi tinichigiii, ne plâng până şi scriitorii! E prăpăd! Regretă sărmanii, sunt tulburaţi, sunt nostalgici, se înverşunează, suferă, sunt, brusc, sentimentali – cum se spune că ar fi înşişi hairstiliştii, adică frizerii.

Cum a fost posibil ca presa, măcar cea care umblă cu calitatea-n coadă, să-şi avorteze idealurile? Aşa vrea publicul! Noi suntem geniali, dar bizonii vor gunoi, deci le dăm gunoi! – se vor apăra „ziariştii“ din buncărele unde s-au aliniat şi alienat. De ce s-a complăcut o anumită parte a presei (majoritară, desigur) în meschinul rol în care a fost distribuită – instrument de şantaj şi linşaj? De ce mai există doar câteva petice de hârtie de ziar încă nepătate de preaplinul puterii? De ce talk-show-urile par filmate cu camera ascunsă la Bălăceanca?

Multe vă vor spune analiştii iritaţi, mai puţin această parte de adevăr – calitatea celor care fac această presă posibilă a scăzut constant şi va mai scădea. S-au umplut redacţiile de oamenii din piaţă, chiar din piaţă. Vag alfabetizaţi, cu priviri tâmpe, deşertaţi din lada cu locuri comune, băieţi nevolnici, gângavi, neputincioşi în vreo meserie sau eşuaţi de la destinul firesc de zilieri, au devenit ziarişti supuşi, fără şcoală, fără idei şi fără perspective, condamnaţi definitiv la mediocritate. S-au umplut redacţiile de fete cu care natura chiar n-a putut să fie generoasă. Batalioane de fătuci închipuite, gata de defilare şi afirmare, cu care nu e suficient că s-a distrat savantul nebun care le-a creat, acum se mai distrează şi moda, de le eşuează capetele în coafuri sinistre şi bietele trupuri-epavă în sacii care le ţin loc de veşminte. Peste ei tronează tupeul, fie primitiv, fie cel sofisticat al managerilor specializaţi în statul în şezut, netulburaţi în vidul lor – o turmă de asceţi defecţi. Pe undeva pe la mijloc – o masă de plastilină. Oricum, se înmulţesc „cei fără căcat la creier”, visaţi de un mogul astăzi parţial apus – Sorin Ovidiu Vîntu.

Sunt câţiva ani de când a adiat în redacţiile ziarelor vântul trecerii în mediul virtual. S-au încropit departamente specializate în „urcatul pe net“, în care au încăput cei ce nu încăpeau nicăieri, fiindcă erau sau prea tineri sau prea nepricepuţi sau prea blazaţi. Aşa a explodat o floră de paraziţi care, ca în toate povestirile SF prost scrise, a ajuns să fie glorificată, alăptată cu lăpticul progresului. Astăzi, câţiva dintre reprezentanţii ei fac figură de guru. Sunt experţi.

Există, evident, excepţii solide, fanatici, fără viaţă, dar cu presă, însă, în linii mari, sistemul acesta a fost – ziariştii, puţini câţi erau, puţini câţi mai sunt, au început să fie călăriţi de personajele secundare ale unei îngrozitoare comedii. Probabil vor muri striviţi, şi cine le va simţi lipsa? Omorâţi, deci, ziariştii. Conjuraţia imbecililor, probabil singurul organism nu doar universal, ci şi etern, are nevoie de această dispariţie pentru victoria finală.

Advertisements