Tags

, , , ,

Cunoaşteţi clişeul fotografiei care învinge, fireşte, mai mult de o mie de cuvinte. Este adevărat. Tot adevărat este şi că o mie de fotografii rareori pot fi cuprinse într-un singur cuvânt. Cu atât mai greu este când fotografiile sunt ale lui Daniel Vrăbioiu. Chiar şi aşa, voi paria totul pe un singur cuvânt, pe acest cuvânt: Ignoraţii. Ca toţi fotografii, deloc amatori, însă sigur în amor cu arta, Daniel închide un ochi, dar deschide o inimă.

S-ar putea să vi se pară că fotografia lui începe acolo unde se sfârşeşte lumea, în cartierele mărginaşe ale celor mulţi şi săraci, la periferie, printre dezmoştenţii sorţii, dacă vreţi şi dacă nu vreţi. E o iluzie. Da, povestea aceasta e scrisă, imagine cu imagine, printre munţi de gunoaie, case din chirpici, animale şi păpuşi decapitate; copiii îşi înghesuie trupurile în roţile de camion aflate în purgatoriul roţilor de camion, căci, nu peste mult, ele vor fi arse şi vor înălţa spre cer zmee de nori negri. Şi acolo, târându-se prin viaţă, sub zmeele de nori negri, copiii aceştia vor deveni, foarte repede, prea repede, adulţi, vor avea probleme, vor ajunge, probabil, aşa cum ajung copiii ignoraţi, să suprapopuleze închisorile, să-şi îngroape visele în praf alb, cine ştie. Dar – nu încă! Daniel vede şi înţelege acest timp: nu încă!

E încă vremea fotbalului gratuit, e vremea cochetăriei şi a zâmbetelor necenzurate. Daniel vede şi înţelege această poveste. Cu fiecare fotografie ajunge mai aproape de esenţă – există lumină, există culoare în viaţă, la început. Când, cum şi, mai ales, de ce se fură bucuria în cartierul, în oraşul, în ţara şi în lumea aceasta – acestea sunt întrebările şi Daniel le induce, discret, dar ferm. Aici îi e măiestria. Aici îi e poezia – în strălucirea care eclipsează urâtul şi provoacă viitorul.

Daniel arată un chip sau, poate, un peisaj. Dincolo de ele aşteaptă însă altceva – aşteaptă câteva întrebări care ştii că te privesc, pe care ştii că le ignori şi cărora ştii că va trebui să le dai răspuns. Această poveste nu este doar a celor ignoraţi, devine, subtil, a celor ignoranţi – a noastră. E, cumva, ca în Mizerabilii, fără să fie mai puţin – mizeria nu e acolo unde credem noi, mizeria există doar fiindcă e în noi. E o idee, dacă nu un eseu întreg, despre cei orbi şi cei robi, care se citeşte dincolo de imaginile unor copii care au, încă, puterea să creadă că sunt Zidane sau ce zeu mai vor ei.

Fotografiile: aici.

Advertisements