Tags

, , , , , , , ,

Aceasta nu este o poveste, deşi pare: lui Alfred Teodorescu, cel mai vechi comandant de cursă lungă din flota comercială românească, i s-a spus, cu timpul, cum era şi normal, „Papa Al“.

Dintre toate meseriile lumii, Alfred Teodorescu a ales să fie marinar, fiindcă voia să ajungă la Veneţia. A auzit el, când era mic, că acolo este frumos. Aşa e – şi acum se mai aude printre blocuri, printre proletari, mai ales în Berceni, că acolo, la Veneţia, e frumos. Şi Papa Al a fost un om care toată viaţa a căutat frumuseţea, a navigat 45 de ani, îl ştiau şi cele mai îndepărtate porturi, dar la Veneţia n-a ancorat niciodată. Poate că aşa a fost să fie sau poate că şi liberul arbitru a fost, cumva, mituit. Căci poate că şi mai frumos este să nu ajungi niciodată la Veneţia. Ştiu povestea lui Papa Al de la nepotul său, Sorin Mihăilescu, supravieţuitor de pe nava „Independenţa”, supravieţuitor în ceea ce a fost cea mai mare catastrofă de când s-au încumetat românii pe mare. Era o zi mizerabilă de toamnă când mi-a spus-o şi, deşi nu lăsa să se vadă, Sorin Mihăilescu, moştenitor al mai multor generaţii de tragedii, plângea. Au trecut de atunci toate anotimpurile, el a murit, eu am ajuns în Veneţia.

Pe de altă parte, cu toate că aceasta nu se înţelege încă, Teodor Mazilu a scris cele mai bune piese din dramaturgia românească din a doua jumătate a secolului XX, şi ca rezistenţă la timp, şi ca estetică, singurele criterii care vor conta şi când vor conta tot mai puţine, şi în viaţă, şi în literatură.

În „Frumos e în septembrie la Veneţia”, Doamna şi Domnul (acesta, să ştiţi, prefera să dea faliment decât să rămână fără viaţă sufletească!), personaje cu „înclinaţii metafizice”, cum bine au spus criticii, au schimburi scurte, şi tocmai de aceea importante, de replici. Iar esenţialul e aici – „Odată ajunsă la Veneţia, nu mai pot să aspir să fiu la Veneţia”, spuse Doamna, şi imediat Domnul puse lucrurile în istorie şi la punct: „Aşa e, doamnă, de când lumea. Pierdem visul şi primim, în schimb, realitatea, nu e nicio brânză”. Aşa, fără nicio brânză, concluzia Doamnei rămâne groaznic de logică: „Veneţia nu există. Există numai dorinţa de a vedea Veneţia”. Fireşte, şi Doamna, şi Domnul nu caută Veneţia, ci iubirea, ceea ce, de când lumea, s-ar putea, totuşi, să fie acelaşi lucru.

E greu de înţeles şi e şi greu de explicat de ce Veneţia nu există, deşi eşti acolo în Piaţa San Marco, printre porumbei şi clişee, deşi eşti acolo în gondolă, deşi te uiţi în ochii verzi ai Adriaticii şi vezi ceva de femeie îmblânzită, şi aşa tot mai departe.

Toţi vulcanii imaginaţiei, câţi au fost, au îngropat Veneţia în lave de aur. E frumoasă Veneţia, e frumoasă nu doar în septembrie, deşi mai ales atunci. E prea frumoasă pentru a exista. Iar Papa Al, cu tăcerea lui puternică şi cu demnitatea sa fermă, a fost un om înţelept.

* Adevărul, 10-11.09.2011

Advertisements