Tags

, , , , , , , ,

Moare, la 70 de ani, la doar o săptămână după dispariţia globală a lui Steve Jobs, Dennis Ritchie.

Probabil nu ştiţi cine a fost Dennis Ritchie, deşi ştiţi cine a fost Steve Jobs, şi e ceva în neregulă aici. Dennis Ritchie a fost unul dintre cei mai mari (e golit de orice conţinut acest adjectiv?) informaticieni din lumea cu care am fost contemporani, probabil cel mai mare.

Săptămânalul franţuzesc „Le Point” observa, incorect economic desigur, că „Dennis Ritchie ar fi meritat onorurile întregii planete, dar a fost găsit mort într-o indiferenţă totală”, căci lumea era ocupată cu Steve Jobs.

Fapt este, însă, că Dennis Ritchie este cel care a creat limbajul „C”, care a rămas fundamentul limbajelor de programare, şi nimeni nu mai poate schimba asta. Fapt este şi că Dennis Ritchie a dezvoltat (împreună cu Ken Thomson) prima versiune a sistemului de operare Unix şi că Unix a fost primul sistem de operare ales pentru internet. Fapt este şi că Dennis Ritchie a fost un om modest, discret, cunoaşteţi specia din poveşti de demult – astăzi este pe cale de dispariţie. Fapt este şi că Dennis Ritchie a primit Premiul „Turing” (Nobelul informaticii). Totuşi, acest geniu, căci nu are rost să ne ferim de cuvinte, a dispărut în tăcere, deşi a avut şi el cancerul său, cu nimic mai prejos decât altele. Ce trebuie să înţelegem, şi nu vom înţelege, orbiţi de frumuseţea pe care a lăsat-o în urmă Steve Jobs, de traficul de emoţii planetare, omagiat până şi în acest colţ de pagină: mulţimilor nu le plac profunzimile cunoaşterii. Mulţimile preferă imaginile. Ceea ce ne aduce la înţelesul altei tragedii recente – cea de la Timişu de Sus.

Şerban Huidu este produsul, dar şi victima televiziunii, această imensă fabrică aflată în slujba apetitului publicului larg pentru derizoriu. Şerban Huidu a început prin a fi un băiat de viaţă şi a sfârşit prin a fi tot o dramă.

Într-o lume sănătoasă la cap, Şerban Huidu nu ar fi fost niciodată vedetă, dar lumea nu mai e de mult sănătoasă la cap, şi nu e nici foarte sigur că a fost vreodată. Nu i se poate găsi, în acest context, vreo vină. Dar felul în care a fost manipulat acest om în ultimul an, de când s-a întors viu de la prima întâlnire cu moartea, felul în care i-a fost exploatată imaginea rămâne o însemnată pagină de abjecţie pentru când se va scrie istoria completă a ticăloşiilor comise în numele Zeului-Ban. Şerban Huidu îşi merită suferinţa, cum merită şi toată compătimirea.

Mai nedreaptă, mult mai nedreaptă, este soarta necunoscuţilor din Dacie, despre care avem toată îndreptăţirea să credem că erau oameni rezonabili – genul pe care doar o asemenea moarte violentă i-ar fi adus în centrul preocupărilor noastre hilare. Nici moartea nu mai este, iată, egală. 

* Adevărul, 20.10.2011

Advertisements