De la Adam şi Eva, din Geneză, s-a scris enorm despre iubire şi, desigur, insuficient. Scott Fitzgerald reuşeşte să rezume în „O, vrăjitoare roşcată!”, în doar cincizeci de pagini, ce este veşnic şi în dragoste, şi în suferinţă.

În biblioteca personală, „O, vrăjitoare roşcată!” stă alături de „Dragostea în vremea holerei”, căci aici totul este magic, deşi nu este patetic. Timpul care se cheamă că a fost viaţa unui librar oarecare îndrăgostit de o femeie excepţională, o dansatoare, o vrăjitoare!, deci, inaccesibilă lui, trece demn şi inutil, aşa cum obişnuiesc să treacă vieţile noastre, aproape toate.

Dragostea pe care Merlin i-o poartă lui Caroline, căci dragoste este, deşi nu este binevoitoare, pizmuieşte, se laudă şi se trufeşte, se poartă cu necuviinţă, caută ale sale, se aprinde de mânie şi gândeşte răul, chiar şi aşa, neîmplinită, nu este nici cea mai curată, nici cea mai frumoasă din istoria iubirilor, dar este autentică.

Aşa se îndrăgosteşte un bărbat – atunci când cuvintele aleargă spre el, ţipând să fie folosite, cele mai bune cuvinte ţipând să fie folosite, deşi nu sunt niciodată. Şi, mai ales, aşa iubeşte un bărbat o femeie pe care nu o poate avea. Aşa, căsătorindu-se cu altcineva, ascunzând sub haine decente mărturia a ceea ce este de fapt, ajungând, naiba-ştie-cum, la treizeci şi cinci de ani şi apoi petrecându-şi ultimele trei decenii retrăgându-se din viaţă, abandonând întâi tranşee, şi apoi războaie, consolidându-şi poziţia în clasa de mijloc, privind, resemnat, viaţa fiului său, jucată la bursă, devenind, în cele din urmă, prea bătrân şi pentru amintiri, contemplându-şi totuşi tot timpul acesta pierdut şi sperând, adesea în zadar, că raiul există.

Cu excepţia notabilă a lui Ian McEwan, nu cunosc niciun scriitor care să înţeleagă timpul aşa cum l-a înţeles Scott Fitzgerald. Este, probabil, cel mai inteligent cronicar de vieţi fantastice, dar irosite. El, Scott Fitzgerald, a intuit că acolo sus va veni întâi deznădedjea, că zgârie-norii vor fi, cu anii, tot mai pustii, atât de singuri şi de mizerabili că nu ţi se poate face altceva decât milă. El, Scott Fitzgerald, nu se conformează, nu apelează la morală, căci ştie că, oricum, nu contează. El povesteşte. Pe ultima copertă a uneia dintre cărţile sale a scris aşa: „Omule, o vei iubi! Citeşte-o aici, ascult-o la fonograf, coase-o la maşina de cusut”. Fonograful a murit, nici foarte multe maşini de cusut nu mai sunt. Dar povestirile, ei bine, povestirile sale încă fac minuni. 

* Adevărul, 24.11.2011

Advertisements