Tags

, , , , , , , ,

Virginia Woolf – s-a spus despre ea că a fost, la timpul său, cea mai inteligentă femeie din Anglia, şi se prea poate chiar să fi fost – s-a sinucis în 1941.

Lumea a crezut, desigur, că Virginia era nebună, dar, de fapt, ea, lumea, era cea care înnebunise. Era 1941… ştiţi cum era.

Clarissa este lesbiană, dar îl iubeşte pe Richard, un poet bolnav de SIDA. Trăieşte, bineînţeles, la New York. Acolo mai întâlneşti poeţi muribunzi iubiţi de lesbiene trecute de primele două vârste.

Laura este o mamă care se străduieşte să facă un tort perfect de ziua soţului ei. Laura are un fiu şi este însărcinată. Dacă aţi vrut vreodată să faceţi un tort perfect, veţi fi ştiind că nu este uşor, veţi fi ştiind şi că perfecţiunea nici măcar nu există. Destinele acestor trei femei sunt unite de cartea „Doamna Dalloway” a Virginiei Woolf. Această intersecţie este, probabil, cel mai reuşit experiment postmodern din literatură. Ce reuşeşte Michael Cunningham să facă în romanul „Orele”, căci despre el vorbim noi acum, ţine de o anumită estetică a sensibilităţii cu care sunt înzestraţi doar cei concomitent geniali şi norocoşi. Romanul „Orele” este, pur şi simplu, frumos.

„Mă întreb cum ar putea înţelege românii frumuseţea unei cărţi, când ei nu înţeleg nimic din frumuseţea trăirii”, se întreba Camil Petrescu, şi avea dreptate să-şi pună unele semne de întrebare, dar şi greşea, cum se greşeşte la fiecare generalizare. Frumuseţea unei cărţi, fumuseţea aceasta nudă, dar şi pură, se poate înţelege chiar şi aici, unde se trăieşte atât de urât.

N-ar trebui să vă spun, dar iată că vă spun: poetul acela bolnav de SIDA va muri. Şi murind va da posibilitatea acestei reflecţii, i-aş spune, şi iată că îi şi spun, esenţiale: „Sunt, la urma urmelor, atâtea cărţi. Unele, câteva sunt bune şi acele câteva, doar un mic număr, vor supravieţui. E posibil ca cetăţenii viitorului, oamenii care nu s-au născut încă, să dorească să citească elegiile lui Richard, lamentaţiile lui frumos cadenţate, ofrandele lui riguros nesentimentale, de iubire şi furie, dar este şi mai posibil ca aceste cărţi ale lui să dispară cu toate celelalte”. De ce se scriu aşadar, cărţi, dincolo de frumuseţea la care se ajunge sau nu se ajunge? Oamenii aceia care nu s-au născut au răspunsul? Să scrii cărţi e ca şi cum iluzia nemuririi s-ar cununa religios cu tine. O nebunie, se va spune, dar din nou se va greşi.

*Adevărul, 06.01.2012

Advertisements