Tags

, , , , , ,

Imaginaţi-vă o zi de iarnă, într-o fabrică, să zicem o fabrică de conţinut. E acel moment din zi în, care înainte de acutizarea crizei financiare şi economice globale, obişnuia să fie dedicat prânzului. O nostalgie ne traversează, dar noi n-avem niciun drept la nostalgie. Suntem, totusi, cainii de paza ai democratiei.

Trebuie să ştiţi că nici măcar când, vorba aceea, duduia economia, ca ziarist nu te bucurai de prânzuri copioase. Nu aveai timp să deguşti, filosofic, un ecler. Pe vremea aceea se mânca puţin şi prost din raţiuni deontologice: erau mereu şi accidente, şi crime, şi legi, şi meciuri de fotbal, întotdeauna era ceva de scris, ceva important, ceva decisiv. Nimic nu rămânea nescris.

Aşadar, nu foamea ne va duce la buchinişti, la Universitate, cărând, măgăreşte, în spinare, o plasă de rafie plină de cărţi. Adevărul este că apropierea Crăciunului îţi dă o anumită stare. Vezi tu, dragă cititorule, dacă nu eşti şpăgar, şi noi nu suntem, primeşti la redacţie doar scrisori, ameninţări, ultimatumuri şi cărţi. Şi în ziua aceasta de iarnă despre care e vorba aici, pe timpul celui care fusese cândva prânzul, ai revelaţia. Biroul îţi este plin de cărţi! Dacă s-ar face o statistică riguroasă, rare ar fi puţine blocurile României care să nu-şi aibă poetul sau, măcar, prozatorul lor!

Aşa că luăm decizia. Mâine, mâine mergem şi mai vindem din ele! Şi într-un gest de mărimimie extremă, datorată, fără îndoială, apropierii Sărbătorilor, dar şi cu cardurile pe post de umplutură în portofele, decidem să împărţim “prada” cu restul colegilor de departament. Oameni buni, la fel de năpăstuiţi de efectele capitalismului târziu.

Aşa ne-am trezit aruncaţi în vârtejul unui adevărat fenomen social, un produs al unei perioade mai delicate, în care oamenii mai vând din cărţile accumulate în timpul anilor „vacilor grase”. E acum o perioadă în care anticariatele prosperă. Pentru că anticarului, ca şi patronului de amanet, ca şi cămătarului,  îi merge bine pe criză. Criza îi place lui.

Cum să renunţi la Dudu?

Ca ziarist, rare sunt documentările în care personajul principal al viitorului articol să nu îţi ofere o carte despre el însuşi, căci nu există stavilă mai bună în calea timpului. Această meteahnă o au, de asemenea, să nu credeţi că nu o au, şi personajele secundare din articole. Şi uite aşa am strâns, an după an, carte după carte. Ne-au dat cărţi securiştii Revoluţiei, istorici mai mari, dar şi mai mici, ingineri, cercetătorii serioşi şi cercetătorii cocalari, cam toţi.

Dragi cititori, se scrie enorm în România! Chiar şi acum, după ziua aceea, mai avem cărţi. Iată, întindem mâna, survolăm biroul, deschidem la întâmplare: Honorius D. Rişcuţa, Lampa lui Aladin se află în România, volum apărut la Piatra Neamţ, în 2009, şi dedicat „tuturor celor care au dorinţa de a trăi mai bine”. „Lampa” are acest motto: „Omul îşi face norocul cu mâna sa şi cu ajutorul puterii universale”. A fost tipărită în 300 de exemplare, iar ilustraţia este făcută de Dudu, probabil un domn. Este lesne de înţeles de ce nu ne-a lăsat sufletul să o înstrăinăm. Suntem totuşi oameni.

O alta varianta a acestui articol, mai ampla, va fi publicata in “Weekend Adevărul” din 13.01.2012

Advertisements