În anul 2011 am împlinit primul deceniu de când nu mai sunt licean. A fost şi o petrecere, cum  se face. Colegii mei şi-au prezentat, aşadar, public bilanţul: mulţi au copii, au devenit solvabili, au meserii respectabile şi bine plătite, maşini şi case, sunt fericiţi şi cred au reuşit să-şi câştige toate războaiele.

Unii, nici ei puţini, s-au dus acolo, dar au trişat, şi-au dat viaţa cu sclipici, au  fumat cu sete şi au băut cu furie, au avut erecţii violente, s-au îmbătat şi au minţit. La urmă, singuri, fluturii de-o noapte au plâns ca nişte oameni deja prihăniţi şi bătrâni.

Mai suntem însă şi noi, ceilalţi, noi, cei care nu avem nimic, deşi nu am avut totul. Evident, noi nu am petrecut. Vă rog: nu ne judecaţi înainte să vă trăiţi deznădejdea! Cândva, vom fi oricum ramoliţi sau alcoolici sau schizofrenici sau metafizici, deci resemnaţi, împăcaţi cu trecutul şi cu deşertăciunea. Cândva, vom spune „eu nu mai sunt, eu am fost”, şi această cădere este inevitabilă.

Era un anotimp fără nori. M-am gândit îndelung atunci, m-am gândit îndelung la acest deceniu obsedant, la tinereţe: cândva eram patetic, fără să fiu cinic. M-am gândit la dragoste. La noi, dragostea este un substantiv comun şi feminin, şi e bine. „Dragostea” este un cuvânt frumos.

Istoricii ştiu cum s-au trecut imperiile unele pe altele, le ştiu înălţările şi le ştiu prăbuşirile. Au fost asirienii, au fost babilonienii, au fost perşii, au fost grecii, au fost romanii, au fost…

M-am gândit la dragoste şi la femeile pe care le-am iubit. Au venit toate ca o promisiune de eternitate şi au plecat lăsându-mi ruine, cicatrici şi amintiri. Nu pot uita cum eram atunci, în epoca aceea sau aceea sau aceea. Nu pot uita.

Le caut uneori pe reţelele de socializare unde nu am socializat niciodată. Le privesc fotografiile – ele sunt? Bineînţeles că le mai iubesc, doar că este o iubire trecută, deci vindecată, care nu mai aşteaptă nimic. Le văd cerşind complimente, au conversaţii de natură obstretrică, sunt adorabile şi sunt absurde, sunt atât de cochete şi de admirate, suntem atât de străini. Trăiesc pe alte continente, poartă alte nume, au soţi, au fii (toate au fii).

Mă uit în ochii tăi. Tu eşti?

Şi se face altă vreme, şi suntem împreună într-un parc dintr-un cartier de la marginea asta a pământului, şi tu nu mă mai iubeşti, şi eu urăsc lumea întreagă, şi plouă, şi eu nici nu observ că plouă, şi mă simt ca în cel mai prost film al lui Hitchcock, şi mă simt mizerabil, ca în cea mai proastă poezie romantică, şi în curând vei pleca, şi eu te voi lăsa să pleci. Va trece apoi un an, vor trece doi ani, va trece totdeauna, ne-am despărţit şi încă ne despărţim, şi ajungem aici, la sfârşit, şi sunt solitar, şi egoist, şi învins. Am avut odată o clepsidră în care ţineam orele dinainte să ne întâlnim. Am pierdut-o, am pierdut destul, să ştii.

Mă uit în ochii tăi – nu demult, sau poate că totuşi a fost într-o altă viaţă, pe când eram un mistic sau un dictator sau un negustor sau un bandit, nu mai ştiu – aş fi ucis pentru ei. Acum îi regăsesc ironici şi feroce. Când eşti prea lucid, melancolia nu mai salvează nimic, când eşti prea lucid, nimic nu mai salvează nimic.

Nu e bine să fii lucid, e bine să fii tânăr şi îndrăgostit, e bine să crezi într-o femeie şi în minciunile, şi în adevărurile ei insuportabile. Nu e bine să asculţi când ţi se spune „Pleacă!”.

Tu eşti?

Nu e aşa că noi am făcut dragostea?, mă trezesc întrebând, ca ultimul pămpălău. Dar nu există răspunsuri, şi se face noapte, şi te văd parcă iertându-mă şi adormind, tânără şi fericită pentru tot restul timpului.

Nu ştiu când au trecut aceşti zece ani, parcă a fost toată istoria aici, cu imperiile ei înălţate şi prăbuşite, între iubire şi ruine, şi iubire şi ruine, şi iubire.

Şi mâine abia începe.

Advertisements