Tags

, , ,

Naufragiul navei Costa Concordia este singurul tablou complet al degradării noastre cu adevărat globale. Totul este aici: avem un căpitan care rupe uşa în cel mai grav moment? Avem.

Insist, fiindcă s-a trecut prea uşor peste ce înseamnă până la capăt naufragiul navei Costa Concordia. Aţi uitat deja de Costa Concordia? E de înţeles. Nicio tragedie nu durează în caruselul de evenimente, toate decisive, nu-i aşa?, decisive toate, dar cu o speranţă minimă de viaţă. Pe câţi oameni i-a condus, aşadar, Costa Concordia spre moarte? Numărătoarea nu s-a terminat, dar concluzia poate începe.

La începutul lunii ianuarie „Der Spiegel” a publicat un articol, i-aş spune definitiv, despre cum a ajuns planeta Pământ – „Planeta Ponzi”. Carlo Ponzi a fost un spălător de vase din Parma, emigrat în Statele Unite ale Americii, cu doi dolari şi cincizeci de cenţi în buzunar. A trecut Oceanul la bordul unui vapor care s-a întâmplat să nu se scufunde. „Schema Ponzi”, o piramidă devenită clasică, este desigur o escrocherie. Mai exact, este escrocheria care ne guvernează acum: trăim într-un bulgăre de zăpadă de împrumuturi pe care nu ni le permitem. Este bulgărele care va duce, nu are cum să nu ducă!, la ultima avalanşă. Carlo Ponzi a sfârşit în puşcărie şi a murit sărac. „Schema Ponzi” este rezumatul economic al acestei crize. Mai era însă ceva de explicat, iar naufragiul navei Costa Concordia reuşeşte să ofere explicaţia. Admiraţi, deci, arca acestui Noe cu desăvârşire postmodern şi pierdut!

Într-un tragic, dar onest, rezumat moral, lumea aşa este: o adunătură de laşi cu funcţii de conducere, de îmbogăţiţi prematur, de oligarhi profund stupizi, de dame a căror companie este evident riscantă, de eroi evadaţi din benzi desenate. Şi altceva: o încredere tâmpă că nimic rău nu se mai poate întâmpla încă ne străbate. Se vor împlini recent o sută de ani de la „Titanic”. O sută de ani trecuţi, la rigoare, degeaba.

Naufragiul navei Costa Concordia este singurul tablou complet al degradării noastre cu adevărat globale. Totul este aici: avem un căpitan care rupe uşa în cel mai grav moment? Avem. Avem o sirenă, vai!, moldoveancă? Avem. Şi de ce s-a apropiat nava atât de mult de Insula Giglio? În astfel de cazuri, e aproape imposibil să separi informaţia de legendă. Explicaţia mea preferată rămâne, de aceea, aceasta: i s-a făcut o plăcere ospătarului-şef. Să fim cinstiţi: cine, în lumea tot mai imbecilizată de azi, îi poate refuza un capriciu ospătarului-şef? Cu adevărat excepţională este şi oferta de reducere la preţul viitoarelor croaziere înaintată supravieţuitorilor.

În toată această nebunie, să nu vă mire dacă se va conchide că adevărul îl deţine, totuşi, Giovanni Lazzarini, cel care s-a îmbrăcat în „Spiderman” pentru a-i linişti pe copii în noaptea naufragiului.

Adevărul, 26.01.2012

Advertisements