Tags

, , , , ,

«Mărturii pentru Judecata de Apoi» ar fi putut să fie un mare roman, şi ce bine ar fi fost să fie aşa!

O singură dată am simţit că sunt aproape de frază biblică – o singură dată am simţit că văd un om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Se întâmpla în 2009 – Radu Mărculescu avea deja 94 de ani. L-am ascultat îndelung, căci nu se cădea să vorbesc. 

Îndurase totul, se făcuse şi el tuturor totul, şi iată-l într-o linişte perfectă, de haiku. I-am exploatat amintirile într-un anotimp fără griji. Am scris apoi câteva articole de ziar, căci nu sunt din aceia care tac, ca să depun mărturie de partea lui, să las o amintire nedreptăţilor pe care le-a traversat cu o putere pe care numai credinţa o aduce. Vă spun toate acestea ca să vă avertizez că voi fi subiectiv până la ultima celulă care dă viaţă acestor cuvinte. L-am iubit pe Radu Mărculescu. Editura Humanitas i-a republicat recent cartea „Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc”, care vine în continuarea „Pătimirilor şi iluminărilor din captivitatea sovietică”. Radu Mărculescu a fost prizonier de razboi. A făcut nouă ani de lagăr sovietic şi, întors acasă, a mai strâns şi cinci ani de gulag românesc, în urma unui proces în care nu a putut fi condamnat.

„Mărturii pentru Judecata de Apoi” ar fi putut să fie un mare roman, şi ce bine ar fi fost să fie aşa! Profesorul Radu Mărculescu avea un talent execepţional, ar fi trebuit să facă literatură, dar secolul XX i-a fost potrivnic. Din nefericire, „Mărturiile” nu sunt ficţiune, sunt autentice, răni adevărate, citind aproape că le simţi cum dor. Radu Mărculescu le-a păstrat în minte, le-a scris şi le-a rescris de mii de ori, dar niciodată pe hârtie înainte de 1990. Dar timpul din urmă a fost blând cu el. Şi-a împlinit destinul: a lăsat aceste două cărţi care dau suferinţelor sale un sens înalt, dar accesibil şi nouă, păcătoşilor.

Avea dreptate Monica Lovinescu: „Radu Mărculescu are o memorie stăpână pe timp. Graţie ei, zeci şi zeci de nume pierdute în anonimat redevin acum ceea ce au fost: personaje istorice”. Personaj istoric este Nicolae Pascu, magistrat pensionar, coleg de celulă cu Radu Mărculescu în închisoarea Uranus. Aventurile tânărului sublocotenent Pascu în high-life-ul din Bălţi, printre nostalgici de pe vremea Ţarului Nikolai I, ar trebui ecranizate. Sunt magnifice! „Ruleta rusească” este, de altfel, un capitol de o fineţe stilistică demnă de un nobelizat.

Apoi, este umorul. Pe un pat de spital, supus unei intervenţii chirurgicale, sub anestezie locală, Radu Mărculescu recita în latină din Horaţiu: „Vides ut alta stet nive candidum Soracte?”.

În ziua când s-a întors acasă, Radu Mărculescu a zăbovit o oră în plus în gară, o oră doar, cât să se întunece. Nu voia să îl vadă lumea de pe strada sa în zdrenţe. Această sensibilitate faţă de lumină străbate întreaga carte. Înainte să fie dus după gratii, pe drumul acela blestemat, sorbea soarele, încerca să îi ţină minte fiecare rază, să ştie de ce nu are voie să moară.

„Mărturiile” se încheie cu această frază pe care sunt sigur că a repetat-o anul trecut, când s-a înfăţişat aşa cum l-am cunoscut, înţelept şi plin de lumină, la Judecata de Apoi: „Doamne, cum să-Ţi mulţumim că nu ne-ai încercat peste puterile noastre?”.

* Adevărul, 11.04.2012

Advertisements