Tags

, , ,

Adina Milac este imobilizată într-un scaun cu rotile. Dar, mai ales, este doctor în fizică, are studii postdoctorale în America, iar acum cercetează la Institutul de Biochimie al Academiei Române.

Adina Milac e o mână de femeie înghesuită într-un scaun cu rotile, şi, uite, ne zâmbeşte – este un zâmbet serios, dar oricum un zâmbet. „Nu vreau să scrieţi despre mine, ce să scrieţi despre mine? Vreau să scrieţi despre problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi!”. Am zis şi noi că aşa vom face, dar cum să nu scriem despre tine, Adina?

Luni va împlini 38 de ani. Şi în aceşti 38 de ani a reuşit să-şi facă un nume în ştiinţă. Dacă am avea timp, ne-ar vorbi ore în şir, ca un cercetător, aşa, ca un om cu studii postodoctorale serioase în America, folosind cuvinte complexe, pe care noi nici nu le cunoaştem.

Abia ne îngăduim acest scurt recurs la istorie: când s-a născut Adina Milac era 1974, România era a lui Ceauşescu şi mărşăluia spre comunism, şi în acest marş nu era loc pentru persoane cu handicap. Aici era raiul, şi cine a pomenit îngeri fără aripi?

Melodramele, pe verticală

Medicii i-au pus repede Adinei un diagnostic – distrofie musculară -, dar acum, când lucrează şi ea în domeniu, înţelege că acest diagnostic a fost ales fiindcă era vast şi nu ştiau de fapt ce are. N-au aflat niciodată. A făcut gimnastică de recuperare ani de zile, câteva ore pe zi, dar de recuperat n-a recuperat niciodată nimic. Adina Milac nu poate să meargă, dar nu ştie ce are, nimeni nu ştie ce are. Destinul?

Părinţii au divorţat când ea era preşcolară. Să nu uităm ce avem până acum: o mamă singură, un copil cu foarte mari probleme şi o societate absurdă care se crede perfectă şi care refuză să creadă, în perfecţiunea ei închipuită, că aşa ceva este posibil.

Mama Adinei Milac, profesoară de fizică, are ceva dintr-un erou. Povestea aceasta este şi povestea ei – o femeie care a învins, din dragoste, o lume strâmbă. „N-a renunţat niciodată”, spune Adina, fiindcă aşa a fost. Dar nu vrea să facem din viaţa ei o melodramă, şi n-o să facem.

Suntem într-un apartament din sectorul şase al Bucureştilor, înspre periferie.  Ne întrebăm, totuşi: câte melodrame locuiesc oare aici, înghesuite pe verticală? Nu vom afla. N-avem timp.

Şi cine ar publica poveştile locatarilor dintr-un bloc ca toate blocurile, cu balcoane mici şi aceste rufe întinse la uscat peste care fâlfâie dimineaţa? Repede: Adina Milac stă la parter cu sora ei, Alexandra, care a fost adoptată acum un deceniu, pe când avea doar un an.

Coabitează cu două pisici, dintre care una e paranoică, cu un papagal pe care îl cheamă Happy şi un acvariu plin de peşti fără nume.  De toţi îngrijeşte mama – o eroină, vă spuneam.

Adina Milac, alături de mama şi sora sa, la Marele Canion

Adina Milac a făcut din banii ei două rampe ca să poată intra şi ieşi din casă. Accesibilitatea este cea mai mare problemă pentru cei ajunşi în scaunul cu rotile. Sunt pline autobuzele de locuri speciale pentru ei, dar cum se face că nu îi vedeţi niciodată în autobuze?

Au locuri  speciale de parcare, la malluri, dar nici acolo nu îi găsiţi. De ce? Răspunsul este brutal: cei mai mulţi nu pot nici să iasă din bloc, iar trotuare accesibile sunt doar câteva, în centru. Şi cum să ajungi până în centru? Au mai construit băncile rămpi la intrare, dar şi acelea sunt stupid făcute, înguste, abrupte, din cea mai alunecoasă gresie.

Adina şi mama ei s-au mutat special la parter: „Până când eu am ajuns în clasa a cincea, am stat în Drumul Taberei, într-un bloc de patru etaje, la etajul doi. N-avea lift, n-avea nimic. Mă ducea în braţe mama. Toată ziua, sus-jos! Până când m-am făcut şi eu mai mare. Nu se mai putea, trebuia să ne mutăm! Şi asta a fost soluţia – ne-am mutat aici, în 1986″.

Anii ’80 – îi ştiţi. Cum era să fii „un copil cu probleme” în anii ’80, în România? Evident, autorităţile ar fi vrut să nu o primească la şcoală. Dar… Mama Adinei – ar trebui să o vedeţi acum (seamănă cu o leoaică într-untricou de casă pe care scrie „New York”) – s-a luptat („Mă duc până la inspectorat!”) şi a învins şi atunci, ca întotdeauna.

Singura cumpănă: engleza sau fizica

Apoi – copiii, colegi. Au râs şi au fost răi la început, cum să nu fie? Dar a durat doar trei zile, după care s-au potolit. Au văzut că Adina face şi ea ce fac şi ei,  ba chiar mai bine.

„Mama şi-a dat seama că vor râde la început, dar tot ea ştia că nu pot să râdă mereu de acelaşi lucru. E logic. Ar fi fost stupid”, povesteşte Adina. E logic, aşa e – o logică intactă într-o lume absurdă. Şcoala a salvat-o. A învăţat, a învăţat mult, căci nu avea de ales – „Nu puteam să car cu cârca!”.

În şcoala generală a fost şefă de promoţie, în liceu a cochetat cu gândul de a urma engleza, nu fizica. A fost o cumpănă, dar a ştiut pe ce drum să o ia, a mers înainte cu ştiinţa, şi e foarte bine că a făcut aşa. N-a pierdut engleza, şi-a luat atestatul de traducător şi a tradus mult, mai ales pentru reviste de ştiinţă şi ONG-uri.

Adina Milac, purtând coroniţă la sfârşitul clasei a VI-a

Dacă vă întrebaţi când conştientizează un copil cu handicap cât este de diferit, răspunsul nu o să vă satisfacă. Nu e un moment special, nu e nicio revelaţie la mijloc, poate nici lacrimi nu sunt. Totul e pur şi simplu viaţă: „În fiecare clipă îmi pare rău că nu pot face tot ce vreau să fac!”.

Ar fi, totuşi, orele de educaţie fizică, atunci când Adina rămânea în clasă. Ştiţi? Ea n-a alergat niciodată. De fapt, prima dată a înfruntat singură strada abia în Statele Unite.

“Sigur că presiunea psihică e enormă, dar nu mă las doborâtă! Nu vreau eu să mă las!”

“Mi-au pus diagnosticul de distrofie musculară, dar este greşit. Cei care suferă de aşa ceva nu trăiesc mai mult de 35 de ani, le cedează inima. Eu am 38 de ani şi sunt bine, toată viaţa am mâncat sănătos, am respectat orele de somn.”

Adina Milac cercetător în biofizică

America! America! 

Din 2005 până în 2010, Adina Milac a urmat un stagiu postdoctoral în Statele Unite ale Americii. Spui „America!”, şi uite-o: se melancolizează subit. A locuit în Maryland, „un fel de Băneasa al Washingtonului”.

Acolo a ieşit prima dată singură pe stradă, acolo a luat autobuzul, acolo a luat metroul, acolo a fost singură în parc şi mai ales acolo nu a auzit niciodată ce a auzit în România, în lumea a treia a mentalităţii – o mamă spunându-i copilului „Nu te uita, ei nu sunt ca noi!”.

În America a văzut Adina cum arată o societate care ştie să ia ce-i mai bun de la fiecare dintre membrii săi – „OK, nu poţi să faci asta, arată-mi ce poţi să faci!”. Este şi mai rentabil economic, insistă Adina Milac.

Nici nu ştim noi cât de mult ar avea de câştigat societatea dacă i-ar integra pe cei cu dizabilităţi în loc să îi izoleze şi să îi condamne la ajutorul social. Dincolo de ocean, a şi călătorit mult – cât e America asta de mare, Adina a văzut-o aproape pe toată (mai puţin centrul!), şi peste tot a uimit-o accesibilitatea.

Până şi la Niagara putea să ajungă, aşa, în cărucior. A văzut şi Los Angelesul (ah, Hollywoodul!), şi Las Vegasul (n-a jucat la cazinou, căci era cu treabă, la un congres ştiinţific). A văzut şi ea Manhattanul, cândva pământ pustiu cumpărat de la indieni pe un şirag de mărgele, după cum spun toate legendele.

A văzut New York-ul cum e el acum, cu clădirile lui infinite crescute din nimic, cu reclamele lui clipind înşelător. Şi-o fi spus şi ea ca Sinatra – dacă reuşesc aici, reuşesc oriunde? Am şi uitat să întrebăm şi acum e târziu. A trecut New York-ul, se făcu amiază peste marginea asta de lume, lumina se schimbă brusc şi pornirăm mai departe cu Adina, printre amintiri şi mai vechi.

„Nu eşti invincibil! Şi tu poţi ajunge ca mine!”

Adina Milac s-a întors acasă, şi nu este din aceia care ar pleca mâine din România, „de tot!”, „cât mai departe!”. Nu, ea ar rămâne, să studieze acolo, la Institut, printre oamenii ei educaţi („Nimeni – toţi au ca pregătire măcar un master – nu s-a uitat vreodată urât la mine!”), să cerceteze tot felul de proteine, căutând leacuri la boli complicate – poate şi la a ei, cine ştie… 

Deşi n-o spune, ştim toţi că, undeva, în adânc, încă mai speră. „Medicina progresează”, şi cum să nu progreseze când oameni ca Adina Milac îşi cheltuie viaţa, neştiuţi. Sunt doi ani de când un mare matematician, în trecere prin Bucureşti, ne spunea să punem oameni de ştiinţă pe prima pagină – „Ei sunt adevăratele vedete!” – şi noi nu încă nu îl ascultăm, îngropându-ne meseria.

De ce nu a rămas Adina Milac în America? Pentru că bursa a fost de aşa natură încât trebuia să se întoarcă şi pentru că, în regimul vizelor, ea e rudă de gradul I cu mama ei, dar mama ei nu e rudă de gradul I cu ea. O aberaţie, desigur.

Dar o aberaţie care avea drept consecinţă faptul că mama ei nu a putut sta în America decât cu viză de turist, şi implicit nu a putut beneficia de o asigurare medicală de sănătate eficientă. Şi a avut probleme – a făcut un ulcer varicos, de se umpluse casa de sânge, şi Adina, şi sora ei, Alexandra, o copilă, nu ştiau ce să facă. Au ajuns la urgenţe atunci, au plătit o mie-două de dolari şi au rezolvat. Dar dacă era nevoie de o operaţie medicală mai complicată? 

Despre iubire

Nu i-am spus Adinei Milac că vom face această comparaţie previzibilă cu savantul britanic Stephen Hawking, mare fizician şi el, imobiliziat într-un scaun cu rotile şi el.

Nu i-am spus, dar cumva ştia. Aşa sunt ziariştii – caută să fie spectaculoşi şi sfârşesc prin a fi previzibili şi patetici. Am nedreptăţit-o pe Adina Milac încă din titlu, căci povestea ei – aţi văzut! – nu avea nevoie de niciun „cârlig” din ăsta ieftin.

Ce crede ea despre Hawking? Că e un geniu – asta ştim toţi -, dar iată ceva la ce nu s-ar gândi decât un om ca Adina: „Şi el a fost ajutat mult de familia lui, şi pe el, ca şi pe mine, l-au iubit. Fără ai lui nu putea să facă nimic, cât e el de geniu”.

Apoi o continuare care vine brusc – ca o trezire la o realitate, de ce să nu spunem, groaznică: „Nu vreau să fiu scârboasă, dar eu nici la toaletă nu mă pot duce singură”.

Am scris sute de portrete, dar rareori am întâlnit un om care să aibă atâta nevoie de iubire – Adina Milac depinde, cu totul, de cei care o iubesc. Şi nu – aceasta nu este o melodramă. Portret, ziceam?

Dar nici nu v-am povestit că Adinei îi place să citească literatură creştină (îl preferă pe Nicolae Steinhardt, iar acum îl descoperă pe Părintele Arsenie Boca), că l-a întâlnit pe Dumnezeu încă din adolescenţă, că s-a întâlnit târziu cu moartea (în anul 2000, când a pierdut-o pe bunica sa), că ascultă, obsedant, concertele de pian ale lui Mozart („Se spune că muzica unui geniu te face şi pe tine mai deştept! Le ascult când scriu.”), că ar vrea să se ridice din scaun şi să joace baschet cu Alexandra (o iubeşte atât de mult încât îi strălucesc ochii când ne povesteşte că aia mică e în excursie cu clasa, tocmai la Deva, unde a mers cu telecabina!), că deşi stă la doi paşi de stadionul din Ghencea nu a făcut niciodată aceşti doi paşi, că nu a fost pe niciun stadion de fotbal şi că nici nu regretă asta.

O viaţă împlinită

Am fi vrut să o întrebăm de Mihăiţă Neşu, fotbalistul care a rămas paralizat de la umeri în jos şi care a găsit în el puterea de a-i povesti lui Cătălin Tolontan cum visează că îşi va cumpăra o casă de vacanţă în Milos şi o va vopsi în „albastrul acela frumos de Grecia”, şi cum visează şi că va merge din nou, şi… Am fi vrut, dar am întrebat doar ce i-ar spune cuiva care se trezeşte brusc în scaunul cu rotile.

Adina se deplasa cu ajutorul unei biciclete cu roţi ajutătoare

Ne-a răspuns aşa: „Nu dispera! Şi asta e viaţă şi poate fi o viaţă împlinită”. Şi altceva, ce ne priveşte pe noi toţi: „Nu eşti invincibil! Şi tu poţi ajunge ca mine! Oricând!”. Da, chiar aşa le-ar spune celor care separă oamenii între „noi” şi „ei”. Chiar aşa. Sau şi mai mult: „Nu poţi să ştii niciodată, chiar dacă eşti atent, chiar dacă… Fii pregătit şi gândeşte-te înainte să crezi că totul îţi e dat pentru totdeauna!”.

Celor care administrează oraşul, Adina le-ar repeta obsesiv: „Accesibilizaţi!”, mai ales că „nici nu e aşa complicat să faci o rampă, nu faci o autostradă”.  Ea nu se poate duce cu tramvaiul 41 la serviciu, se poate urca singură în el, dar ajunsă, la destinaţie, în staţie, constată că nu mai poate pleca de acolo. 

De cele mai multe ori o duce mama ei cu maşina – un Ford portocaliu, mare. E lumea invidioasă pe ele când văd maşina, dar nu ştiu că e singura în care încăpea cum trebuie căruciorul, şi apoi nu ştiu nici câtă muncă e în spatele fiecărui ban pe care Adina l-a câştigat din ştiinţă.

Politicieni, Adina Milac are ceva să vă spună: „Nu vă mai bateţi joc de resurse! Faceţi lucrurile aşa cum trebuie, nu de mântuială! Şi eu plătesc taxe, şi eu am dreptul să circul în oraşul acesta”. Şi să ştiţi că, dacă ar avea o putere mare, Adina v-ar pune să staţi trei zile într-un scaun cu rotile şi să încercaţi să umblaţi aşa prin Bucureşti. Sau v-ar lega la ochi, să înţelegeţi, dacă puteţi, cum este când eşti orb. 

“Accesibilizaţi! Şi eu plătesc taxe, şi eu am dreptul să circul în oraşul acesta.”

Adina Milac cercetător în biofizică

O carieră magna cum laudae

Adina Milac a absolvit Facultatea de Fizică din cadrul Universităţii din Bucureşti. A făcut un master în biofizică şi a susţinut un doctorat în fizică, încheiat strălucit, magna cum laudae.

În 2005 a fost acceptată prin concurs la un stagiu de specializare postdoctorală la una dintre cele mai mari instituţii de cercetare din lume: National Institutes of Health (NIH), în Bethesda, Maryland,  Statele Unite ale Americii. Nu i-a interesat că e în cărucior, i-au spus că o vor pentru ceea ce ştie să facă.

În prezent, Adina Milac susţine programe de cercetare în biofizică structurală computaţională, în cadrul Institutului de Biochimie al Academiei Române.  Este şi voluntar în Organizaţia Naţională a Persoanelor cu Dizabilităţi, unde efectuează muncă mai degrabă administrativă.

Cine este Stephen Hawking

Stephen Hawking este cel mai cunoscut fizician contemporan şi unul dintre cei mai mari teoriticieni ai originii universului. Hawking s-a născut în ziua în care se împlineau 300 de ani de la moartea lui Galileo Galilei, iar la 21 de ani a fost diagnosticat cu scleroză laterală amiotrofică.

I s-au dat trei ani de trăit. Paralizia sa a progresat şi, cu timpul, fizicianul a rămas complet imobilizat, însă această infirmitate nu l-a împiedicat să-şi continue activitatea ştiinţifică. Pentru că, din cauza bolii, şi-a pierdut vocea, Hawking comunică ajutat de un computer sofisticat, ce poate fi controlat cu mişcări al capului şi globilor oculari.

* Adevărul, 12.04.2012

Advertisements