Tags

, , , , ,

Dintre toate fotografiile acestui sfârşit de sezon fotbalistic european, nu Mourinho în genunchi, şi nici Messi, geniul privind gol spre prima capodoperă pe care o iroseşte, nu vor dăinui.

Mourinho se va ridica şi va continua să fie superior, Messi îşi va tot trăi legenda. Dintre toate fotografiile, una merită mai mult decât a primit şi va primi: Raúl şi cei patru fii, Jorge, Hugo, Hector şi Matteo, Raúl şi mezina Maria, mână în mână şi inimă lângă inimă, salutând suporterii lui Schalke 04, acum, la despărţire. 

Ce este excepţional la această familie fericită în decorul postmodern al unui stadion german? Mai departe, Raúl va alege petrodolarii şi va deveni atât de bogat încât fiecare dintre cei cinci copii, precum şi copiii copiilor lor, vor fi bogaţi până la sfârşitul lumii. Nu este nici prima şi nu va fi nici ultima carieră care se va sfârşi aşa. Altceva: în urma lui Raúl rămâne sentimentul acut că nu şi-a vândut sufletul şi o senzaţie de normalitate rar întâlnită la ceilalţi mari fotbalişti care i-au fost contemporani. Despre artişti se spune că au o parte întunecată, cel puţin un dezechilibru major, că sunt nebuni şi excesivi, dar poate că nu trebuie să credem tot ce se spune. Încercaţi să vi-l amintiţi vulgar sau lovind sau trişând nu veţi reuşi. Îl ştiţi doar în aceste secvenţe: marcând de parcă a marca meci de meci ar fi cel mai simplu lucru din lume, sărutând apoi verigheta, ducând pumnul la inimă şi, la urmă, înălţând braţul şi privirea spre Cer. Raúl a lăsat dintotdeauna impresia că a fost binecuvântat şi că acel 7 de pe tricoul său de la Madrid nu a fost o cifră aleasă la întâmplare.  Pentru cei născuţi mai târziu: Raúl a fost probabil cel mai mare atacant al vremurilor sale. Cu toate acestea, el nu a fost nici campion european, nici campion mondial cu Spania, căci s-a întâmplat ca steaua sa să apună când se iveau zorii în Barcelona. Raúl a fost un golgheter, fără să fie din acei boemi care beau de sting, şi fără să se claustreze, la bătrâneţea gloriei, în refuzul de a mai alerga. Raúl nu e ca un toreador oarecare din „Fiesta” lui Hemingway, şi abia de la această realitate ar trebui să înceapă elogiile.  

În urma lui nu vor rămâne doar golurile, recordurile, trofeele, în urma lui va rămâne moştenire această scandaloasă normalitate a privilegiatului care nu se lasă pradă voluptăţii de a se autoadula. I-am vorbit o singură dată, după un meci din Liga Campionilor, în 2006, pe „Santiago Bernabeu”, în ceea ce se numeşte „zona mixtă”, unde fotbaliştii-vedete şi ziariştii-oarecare se întâlnesc pentru câteva minute, înainte ca ei să spintece noaptea cu bolizii, iar noi să ne trimitem repede textele spre redacţii. Eram un reporter tânăr dintr-o ţară mică, el era marele Raúl – un gigant la apogeu. Nu credeam că se va opri, când l-am rugat, dar s-a oprit şi a răspuns tuturor întrebărilor, fără emfază şi fără scârbă. Mi-am spus atunci, ca orice gazetar sceptic, că poate e doar un ipocrit cu rutina civilizaţiei, apoi alte voci au ajuns pe reportofonul acela şi cumva am uitat.  Privind fotografia acestui sfârşit de sezon – Raúl, înconjurat de cei cinci copii ai săi – înţeleg până la capăt că am întâlnit atunci unul dintre ultimii oameni întregi.

Adevărul, 01.05.2012

Advertisements