Tags

, , , ,

Avea dreptate Richard Ellmann, „inca invatam sa fim contemporanii lui Joyce”. Pana la urma, ce ne-a spus, inaintea tuturor si mai bine decat ceilalti, dublinezul acesta cucerit de enigme?

Am ezitat cateva saptamani bune, sau mai degraba rele, inainte sa scriu textul care urmeaza, desi mi s-a tot cerut sa public mai repede “ceva”. Aveau dreptate si editorii – ce sa le spui? Nu mi se mai intamplase – nu eram pregatit. Si ce scuza sa invoci – ca in fata lui Joyce se impun pauze mai lungi de gandire? Mofturi!

Negasind, ca de obicei, repede solutii, l-am intors pe toate colturile frazelor, pana m-au lasat nervii – naiba sa il ia daca il inteleg! Si cum sa scrii despre ce nu intelegi? Despre ce nu intelegi e mai bine sa taci.

 Sa fie limpede: imi placea Joyce, dar nu stiam sa-mi explic de ce. Nu puteam sa rezum niciuna dintre povestirile lui – atat erau de perfecte si inaccesibile. Parca incepeam sa sufar de o boala incurabila. Doar in fata problemelor de sah in care negrul trebuie sa dea mat din exact acele doua mutari pe care nu le vezi am mai suferit asa.

Apoi, pe masura ce zilele treceau, fara sa fiu in stare sa leg un cuvant de alt cuvant, in tacerea agresiva care ma urmarea ca un negustor intr-un bazar din Orient, privind obsesiv aceasta pagina pe atunci goala, cred ca am reusit sa ma lamuresc. Este posibil sa fi aflat secretul lui Joyce. 

Portretele de la tinereţe

Textele din volumul “Oameni din Dublin” au fost scrise la inceputul secolului XX. Artistul era, deci, la tinerete – au fost decenii nebune in care si-a urat orasul, a fugit de el si de idealurile lui; l-a revizitat apoi, intai in memorie, fara furie, melancolic si poate resemnat in fata lipsei de glorie a farmecului sau.

Unele texte (“Eveline”, “Doi tineri galantoni”, “Un norisor”, “Un caz dureros”) sunt excelente, dar ar fi putut sa aiba si un alt autor. Ambitia declarata a volumului era sa dea acestui mare oras locul sau pe harta culturala a lumii.
 
Joyce admite ca a vrut sa scrie “o istorie morala a Irlandei”. A luat strazile, trasurile, felinarele, ploile, berile, rugaciunile, strigatele fara ecou, pasiunile si tradarile oamenilor din Dublin, le-a decojit nenorocirile cum decojesti o portocala, parca in gluma, i-a tarat prin slujbe care abia ii lasau sa nu moara de foame, i-a pus sa faca filosofia sangelui si a pacatelor, sa duca in spate mormintele stramosilor si sa-si bea visele de libertate, apoi a facut din toate astea o declaratie universala de iubire si de ura, adica a dat din nou viata, ca un Dumnezeu ceva mai tolerant cu viciile, poate chiar ceva mai intelept. Nu e putin, dar nici aici nu e cheia. 

Eternitatile care nu conteaza

Ganditi-va ca veacul cinematografiei abia incepuse. Acum ganditi-va ca Joyce face scurt-metraje, dar ca nu lucreaza cu imagini, sigur, acum descrie o mustata cocheta, acum un preot mort, acum mai multe smochine, dar nu, el nu traieste din aceste imagini, el monteaza emotiile care nu se vad. Isi intrerupe cuvintele chiar cand par ca, in sfarsit, s-au hotarat sa spuna ceva important.

 Ce il face pe Joyce sa fie unic si, asadar, atat de special este momentul, secunda, in care totul se termina. Literatura sa este autentica fiindca se sfarseste exact ca o viata, sub povara unui destin. Secretul prozei lui Joyce nu se ascunde in cuvintele scrise, ci in cele care nu au fost scrise, desi ar fi putut sa fie. El alege un timp, de obicei scurt, si arata ca timpul acesta scurt este, de fapt, o eternitate, nu intotdeauna cu logica, sens. Exista suficiente eternitati care nu conteaza.
 
De aceea, textele sale par uneori anoste, iar unele fraze inutile. Nu toate secundele ne aduc ceva, insa de fiecare data cand se intampla ca un moment sa fie magic sau grotesc, Joyce e acolo, filmandu-i inima. Colosala intimitate cu intelegerea deplina a fragilitatii existentei noastre! Insa, fara aceasta excesiva rapiditate postmoderna a oamenilor care isi dau seama ca viata nu le mai apartine, probabil ca Joyce nu ar fi fost resimtit atat de acut ca fiind genial. Dublinezul este, deci, inaintea tuturor, contemporanul sufletelor care traiesc, dureros, constiinta propriei morti.

De altfel, “Cei morti”, proza care incheie “Oameni din Dublin”, este o bijuterie fara greseala, o proba ca absolutul exista. Cele cateva ore din viata lui Gabriel Conroy aduna exact atata stralucire cata poata aduna literatura. Mai mult nu exista si nici nu e bine sa existe. Acolo, in “Cei morti”, Joyce face oricum totul. 


Inima Dublinului

 James Joyce (1882-1941) a ramas in memoria literaturii pentru modul original in care s-a folosit de limbaj, recurgand extensiv la monolog, dar si la intertextualitati mitologice si istorice.
Nascut la Dublin, Joyce a crescut intr-o familie saraca, dar care s-a luptat sa pastreze aparentele clasei de mijloc din care parintii scriitorului isi doreau sa faca parte.

130  

Inca de la 6 ani, James Joyce a primit o educatie iezuita. A stat o vreme la Paris; pe urma, alaturi de Nora Barnacle  – partenera sa de viata –, a locuit in Trieste, pana in 1915. In 1914 reuseste sa publice volumul „Oameni din Dublin”, dupa sapte ani de refuzuri din partea editorilor care considerau stilul lui Joyce prea indraznet. De data aceasta, norocul ii suradea si chiar poetul Ezra Pound devine acum un fan al autorului. La scurt timp, intre cei doi se instaleaza o trainica prietenie. In timpul Primului Razboi Mondial, Joyce se muta la Zurich si pe urma la Paris. In 1916 publica „Portret al artistului la tinerete”. Incepe sa aiba probleme de vedere si cu greu lucreaza la cel mai extins roman al sau – „Ulise” – care va aparea in 1922. Curand, Joyce avea sa explice asa obsesia pentru orasul pe care il parasise: “Daca pot sa ajung la inima Dublinului, pot sa ajung la inima tuturor oraselor lumii”. In 1923 incepe sa lucreze la „Finnegan’s Wake”, care va aparea de-abia in 1939. La inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial se refugiaza din nou la Zurich, unde moare pe 13 ianuarie 1941.

 Volumul „Oameni din Dublin” a fost recent reeditat de editura Humanitas, in traducerea lui Radu Paraschivescu. Pretul cartii este de 27 de lei.

* dela0.ro, 07.05.2012

Advertisements