Tags

, ,

Am aniversat de curând, în tăcere, fără fast, ba chiar fără niciun martor, un deceniu de când sunt flaubertian.

La primul Flaubert aveam, aşadar, 18 ani. Consider că este o vârstă potrivită pentru acest tip de aventură, dacă nu de religie. Acum, întrebarea firească este: când eşti deja de un deceniu flaubertian se cheamă că eşti un flaubertian bătrân? Să convenim că da şi să rescriem acest început: sunt un flaubertian bătrân şi, din gelozie, am ezitat îndelung să-l citesc pe Julian Barnes. Nu am ezitat, deci, în faţa „Papagalului”, din frică; nu m-am temut că va fi un eşec, ştiam ce poate Julian Barnes, cel mai bun scriitor englez de la începutul acestui mileniu. Dimpotrivă, mă temeam (şi am avut dreptate să mă tem) că Julian Barnes va face totul şi că tot ce se va mai scrie de acum înainte despre Flaubert trebuie să înceapă de la el. Iar fiecare flaubertian bătrân crede aşa: „Madame Bovary c’est moi, aussi”. Fiecare flaubertian bătrân speră cumva ca el să fie alesul, ca el să scrie următoarea „Educaţie sentimentală”. De la intrarea în cartea lui Julian Barnes este limpede însă că trebuie să laşi orice asemenea speranţă. Nu înţelegeţi greşit: „Papagalul” nu este Infernul, poate este chiar Paradisul, dar flaubertienii bătrâni obişnuiesc să fie foarte irascibili la perfecţiunea altora. Nu este exclus, de aceea, ca eu şi cei asemeni mie (suntem o sectă mai răspândită decât credeţi, la fel de răspândită ca proustienii!) să îl detestăm, de fapt, pe Julian Barnes.

Chiar şi aşa, evidenţa: Barnes e îndrăgostit de Flaubert. E îndrăgostit de acest urs alb, „aristocratul urşilor”!, care din 1872, de la moartea mamei sale, a rămas să cineze singur, la o masă mare, într-un „tête-à-tête” cu sine însuşi, poate cel mai tulburător „tête-à-tête”  cu sinele din secolul său. Şi cum să nu îl iubeşti pe Flaubert, cel care, la izbucnirea războiului franco-prusac, lansa această zicere fără termen de garanţie, valabilă pentru toate taberele şi toate războaiele: „Indiferent ce-o să se mai întâmple, o să rămânem proşti”.

Şi cum să nu îi dai dreptate lui Flaubert, cel care a înţeles şi a exprimat franc acest adevăr: „Tot visul democraţiei se rezumă la a ridica proletariatul la nivelul de idioţenie atins de burghezie”.  Sau, dacă preferaţi: „În adâncul inimii, nu pot să nu fiu convins că scumpii mei semeni, cu câteva excepţii, nu valorează nimic”. De ce scriu eu aceste cuvinte? Cei care i-au citit deja şi pe Flaubert şi pe Barnes nu au nevoie de ele. Pe ceilalţi vreau să îi convertesc, ceea ce este o naivitate. Numai Flaubert însuşi te poate face flaubertian.  În loc de concluzie, prefer să mi-l imaginez pe Flaubert venind aici la noi, să râdem împreună de profeţia sa tragică, de-acum împlinită: lumea cu adevărat s-a prăbuşit în căcatul strâns în toate veacurile dinainte. 

Adevărul, 24.05.2012

Advertisements