Tags

, , ,

În Giuseppe Tomasi di Lampedusa a scris o singură carte.

A scris-o târziu, după ce înţelesese ce era de înţeles, târziu, pe când deja murea. Bineînţeles că, stupizi cum sunt adesea, editorii nu au vrut s-o publice. Acum ştim: „Ghepardul” este cel mai important roman italian din secolul XX, ba chiar există şi o minoritate care crede că „Ghepardul” este cel mai important roman din secolul XX (cât a contribuit la asta filmul lui Luchino Visconti, cu Burt Lancaster, Alain Delon şi Claudia Cardinale, nu vom afla niciodată, şi e mai bine că nu vom afla niciodată).

Giuseppe Tomasi di Lampedusa a murit fară să ştie că uite, până la urmă, unii au înteles. Cu două luni înainte de sfârşit, scria în testament: „Doresc, ba nu, vreau, ca la moartea mea să nu se facă niciun fel de anunţ, nici în ziare, nici în vreun alt mod. Funeraliile trebuie să fie cât mai simple posibil, la o oră incomodă. Nu doresc nicio floare şi nimeni care să mă conducă în afară de soţia mea, de fiul meu adoptiv şi logodnica acestuia”.

Giuseppe Tomasi di Lampedusa a murit neîmpăcat, preferând câinii oamenilor, cum probabil că este şi firesc. „Ghepardul”, însă, e viu. Faptul ca această carte există este unul dintre foarte puţinele motive de optimism ale timpurilor noastre. Giuseppe Tomasi di Lampedusa rămâne unul dintre puţinii care nu au trăit degeaba. Sunt şi eu dintre aceia care într-o carte, la fel ca într-o viaţă, caută frumuseţea. Nobilul Giuseppe Tomasi di Lampedusa scria elegant, atent la estetică, ştia că şi cuvintele au viaţa lor nobiliară de care e bine să ţii seama. Sunt lucruri care într-o frază pur şi simplu nu se fac. Nu găsim însă în „Ghepardul” acea frumuseţe care trăieşte doar pentru frumuseţe, nu, Giuseppe Tomasi di Lampedusa înţelege istoria, ceea ce este, poate, cea mai rafinată formă a inteligenţei.

„Ghepardul” spune viaţa şi moartea ultimului Principe de Salina, un pretext, de fapt, pentru a-i face Siciliei din vremea lui Garibaldi şi dintotdeauna brutale declaraţii de dragoste. Giuseppe Tomasi di Lampedusa aduce literatura acolo unde îi este cel mai bine – acolo unde o epocă schimbă o altă epocă. Şi ce personaje ne-a lasat Giuseppe Tomasi di Lampedusa! Don Fabrizio, Principe de Salina (scriitorul face din moartea acestui gigant îndrăgostit de stele o melancolie de o insuportabilă frumuseţe, cum sunt câteodată dimineţile îndrăgostiţilor), Tancredi, Angelica, don Calogero, Părintele Pirrone şi câinele Bendico, despre care autorul spune că e cheia întregului roman, şi chiar este. Lor, „Ghepardul” le datorează veşnicia. Datorită lor, această carte unică (deşi grea, cum este mereu istoria) este înţeleasă şi de funcţionarii cu posturi mici şi medii de răspundere, şi de uitatele actriţe de varieteu, şi de naivi şi până şi de cinici.

Şi dacă ar trebui să iau o singură carte cu mine, nu pe o insulă pustie, ci dincolo, în moarte, „Ghepardul” ar fi acea singură carte.

* Adevărul, 07.06.2012

Advertisements