Tags

, , , , , ,

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

Nu stiu altii cum sunt, insa eu, incurabil melancolic, pierzator desigur la toate ruletele vietii, imi iubesc femeile si cartile mai tarziu, cand e prea tarziu. Recitesc  „Geniul si zeita” de Aldous Huxley. Cata frumusete a fost risipita in aceste 203 pagini pe care tot mai putini le inteleg! Au trecut prea multi ani de cand am primit aceasta carte cu urmatoarea dedicatie:  „Ironia soartei face sa avem sentimente shakespeariene si sa vorbim despre ele ca vanzatorii de automobile”. Este una dintre frazele lui Aldous Huxley, dar la fel de bine poate fi o madlena, singura fereastra inspre timpul in care credeam ca suntem Geniul si zeita, desi, bineinteles, nu eram.

Cartea „Cititorul” a lui Bernhard Schlink, mai buna decat filmul oscarizat, am primit-o cadou in ziua in care am implinit 26 de ani. Prietenul meu I., care imi spune inca Junior, a scris cateva randuri in care ma apela „poet, editorialist, autor de reportaje filosemite”, caci asa si eram.  Recitind „Cititorul” (proza simpla, curata, impecabila) continui sa ma amagesc, da, ca anul 2009, macar el, s-ar putea intoarce.

Italo Calvino este unul dintre autorii pe care i-am iubit cel mai mult, iar „Cavalerul inexistent” o bijuterie la care ma intorc de fiecare data mai uluit. Am vazut ca exista moda de a scrie, pe internet fireste, despre „acel moment in care…”. Are si Calvino – ce urias poet travestit in prozator e Calvino! –  un „acel moment”.

„Cavalerul inexistent”, pagina 31: „Era momentul in care lucrurile isi pierd consistenta de umbra care le-a insotit pe timpul noptii si isi recapata treptat culorile, dar, intre timp, par sa traverseze un limb nesigur, usor atinse de lumina, aproape aureolate; e clipa in care esti tot mai putin sigur de existenta lumii”.

Mai mult pe dela0.ro, 24.06.2012

Advertisements