Tags

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

„Palatul Culturii şi Ştiinţei” din Varşovia a fost inaugurat în anul 1955. Este ca o „Casă a Scînteii”, doar că mai mare şi mai frumoasă – câtă frumuseţe poate exista într-o arhitectură sovietică. 8 iunie 2012: în faţa acestui Palat impersonal (auzi, „Palatul Culturii şi Ştiinţei”!), cadou din partea bolşevicilor, la graniţa cu „Fan Zone”-ul capitalist, unde se strângeau polonezii să se bucure de fotbal şi să se îmbete cu bere „Zywiec”, sub un cer ciudat, când ziua închidea ochii şi ploaia torenţială se oprea ca într-un film de demult, pariam de toţi banii că Italia va ieşi campioană europeană, deşi nici măcar eu nu credeam în ce pariez. Au trecut săptămâni de atunci şi încerc să mă înţeleg: de ce am pariat eu pe Italia? 

Prietenii mei, oameni care au aproape treizeci de ani (oricum aţi citi asta) se plâng că îmbătrânesc. Urmează deceniile în care îşi vor desăvârşi punctele de vedere fixe, ranchiunile şi dezamăgirile, anii în care vor aduce în casă mai multe semne de întrebare decât bani, căci ei sunt dintre acei nefericiţi înzestraţi cu raţiune care se vor întreba ce sunt, cât sunt, cine sunt, până la capăt. Nu le mai place fotbalul, nu mai au răbdare să urmărească un meci de la primul până la ultimul minut, şi-au pierdut pasiunea, ar trebui, conform spuselor corecte ale lui Lionel Messi, să se retragă, dar nu se vor retrage.

Rămân în faţa ecranelor din nostalgie, căci acolo unde este acum Rooney ei îl văd pe Gascoigne sau poate pe Shearer, da, ei nu îl văd pe Nasri, habar n-au cum arată Nasri!, ei îl caută tot pe Zidane. Trebuie să ştiţi că aceste campionate mari se ţin mai ales pentru nostalgici. Nostalgia este adevăratul motor al economiei! Ca orice subdiviziune a iluziei, nostalgia se vinde grozav!  

Italia a jucat minunat (de ce a ajuns de ruşine, de ocară cuvântul „minunat”?) la acest turneu, cum minunat au jucat şi croaţii (atât de demni în echipamentul lor de şahişti), cum până şi nemţii au jucat (câţi vor ţine cu Germania peste douăzeci de ani! – nici nu ştiţi pe ce capital vă puteţi baza, doamnă Merkel!), cum minunaţi au fost suporterii irlandezi (sunt nebuni, nebuni din tagma lui Don Quijote!).

Ne apropiem de final, ar trebui să tragem o concluzie. Iat-o: scriu aici că Andrea Pirlo este cel mai bun fotbalist de la EURO 2012, dar s-ar putea să mă înşel, căci şi eu scriu Andrea Pirlo şi mă gândesc la Roberto Baggio.  

Apoi, aţi observat ce nume frumoase au aceşti italieni, de parcă selecţioner nu ar fi Cesare Prandelli, ci un mare poet romantic? Veţi spune că sunt nume fireşti, dar eu vă voi spune că totuşi urmează o poezie cu rimă azzurie: Abate-Maggio-Barzagli-Balzaretti-Marchisio-Montolivo-Diamanti. Chiar aşa: cu Diamanti la sfârşit.

* Adevărul, 26.06.2012

Advertisements