Adevărul (142) – Notele ziaristului-turist la Jocurile Olimpice de la Londra

Tags

alin moldoveanu, andrei craciun, apartamente rezidentiale, arsenal londra, aur la olimpiada, clapham junction, curvele, dinicu golescu, fratele cel mare, gara basarab, george orwell, highbury, hotii, jobs, jocurile olimpice, kensington gardens, londra 2012, newcastle, nick hornby, notele ziaristului turist, paris, peter pan, realitati din lumea capitalului, smenarii, the busiest station in uk, toti, trainspotting, tudor vianu, victoria station, zuckerberg

Frumuseţea Jocurilor Olimpice: au rămas afacerea unor conservatori care cred în transpiraţie.

Acestea sunt nişte note scrise, pentru el însuşi, de un ziarist-turist la Jocurile Olimpice de la Londra. Ele nu vor mai ajunge, însă, niciodată un articol întreg. Le transcriu aici pentru alţii – cărora le-ar putea, totuşi, folosi.

1. Şi iată-te patru ani mai târziu, după Beijing, déjà departe de tinereţe. Primul ziar pe care l-ai citit la Londra a fost „China Daily” şi nu a fost o întâmplare. Mic, dar pe prima pagină era un articol despre povestea de dragoste dintre Zhao Yunlei şi Zhang Nan, coechipieri la dublu mixt, campioni mondiali. Articolul, semnat de Chen Xiangfeng, începea aşa: „Chiar şi la Jocurile Olimpice, unele dintre cele mai bune poveşti sunt cele de dragoste”. I-ai dat dreptate.

2. Era 2.40, în noapte. Ecourile deschiderii se pierdeau deja în intuneric – aici, şi întunericul are tradiţie, ca verdele gazoanelor!, te-ai gândi şi ai scris. Apoi: Londra nu va depăşi Beijingul, nici nu îl concurează, Londra onorează Jocurile altfel, aici, Jocurile sunt doar o parte din viaţă, nu viaţa întreagă, şi poate că e mai bine aşa.

3. Metrou, 2012. Ai privit Revoluţia Jobs-Zuckerberg, da, s-a schimbat lumea – oamenii îşi poartă, de-acum, capetele aplecate înspre adâncul pământului, pare că prelungesc, ca un semn de întrebare inutil, ecranele pâlpâitoare din palmele lor. La Beijing, în 2008, era mai simplu. Ajungea să te priveşti faţă către faţă – încă se putea citi o faţă de om. Se trăieşte a doua viaţă, Internetul a ucis atât de mult din prima şi atât de repede – nici nu ştii când! Ai închis mobilul, care a scos un sunet trist, pe care l-ai auzit prima dată plin de cruzime şi înspăimântător. Sportivii, prinşi cu nesfârşitele lor antrenamente, ai fost sigur, s-au schimbat mai puţin. Frumuseţea Jocurilor Olimpice: au rămas şi acum, după Revoluţia Jobs-Zuckerberg, afacerea unor conservatori care cred în transpiraţie.

4. Realităţi din lumea capitalului: lângă Victoria Station, un tânăr cerşetor ţi-a cerut bani. E şomer, din Newcastle, are 28 de ani. I-ai dat o liră, te-ai scuzat că ai un buget de doar 8 lire pe zi, două cafele şi jumătate, v-aţi despărţit în termeni agreabili, deşi o liră e nimic.

5. Clapham Junction, „the busiest Station in UK”. Aici se face trainspotting: puştii se uită la trenuri. E frumos, deşi stupid. Nu ai înţeles de ce să aştepţi să vezi o locomotivă din ’59, mate, an bun. Ceva din fascinaţia pe care o exercita trenul asupra lui Tolstoi e intactă la tinerii ăştia cu hanorace şi binoclu. În termos nu e nici cafea, nici ceai, cum credeai tu, în termos ţin gin, golanii.

Te-ai dus apoi în Paddington, şi acolo se face – la capătul platformei, nişte ciudaţi, sau poate doar nu poţi să le cuprinzi poezia.

6. Ai ascultat o artistă, la metrou desigur – era bună, ştia să facă din melodia ei ceva fundamental, a încheiat-o lent, trist, grandios, părul i s-a răsfirat atunci pe umerii pistruiaţi, însă o altă voce, metalică, atotputernică, a învins-o cu mecanicul „Mind the gap, please”. Orwell şi-a încheiat bine „Fratele cel Mare” – vei sfârşi prin a iubi rutina aceasta care nu va lăsa loc improvizaţiei. În dreapta ta, un englez părea că tocmai s-a sfârşit sufleteşte – o fi înţeles?, poate citi gândurile?

7. Vechiul stadion Highbury e acum complex rezidenţial. Apartamentele sunt splendide, la 350 pounds/săptămână. La Londra, cel mai frumos e că nu ştii când amiaza devine iremediabil seară. Ai urcat Highbury Hill şi te-ai gândit la cât de poet este Nick Hornby, de fapt. Ce e Arsenal Londra dacă nu acest continuu preludiu al unei capodopere lirice? Un localnic nervos şi-a încheiat convorbirea telefonică: „Yeah, right, suck it!”.

8. Ţi-a plăcut cum priveşte Alin Moldoveanu viaţa, pentru el e o problemă de îndrăzneală, de şansă şi de caracter. Aurul pentru cei ca el există. Ţi-a plăcut fraternitatea, pe viaţă, nu pe moarte, cu arma lui.

9.

În Kensington Gardens, acolo unde vântul destramă norii lăsând să se vadă, limpede, cerul, dacă vei şti să asculţi vei auzi încă pulsaţia firavă a unei lumânări. E ca o inimă de licurici, căci şi licuricii au inimă. Apoi, tot timpul acesta insuportabil aşezat peste despărţirile noastre. Iar în lumina stelelor, dacă stelele s-ar vedea de aici, Londra ar fi cel mai frumos loc de pe pământ. Să nu uiţi: aici, în Kensington Gardens, trăieşte pentru totdeauna şi Peter Pan refuzând viitorul.

10.

Gara Basarab şi zorii şi această lumină prăfuită şi precupeţele şi navetiştii şi curvele de pe Dinicu Golescu şi ciorile şi aceşti şoferi în maiouri, „Un taxi, bosulică?”, şi tot ce vrei e să te aşezi pe geamantan şi să plângi, patetic, da, tot ce e de plâns. Îţi sufli mucii şi te gândeşti la Tudor Vianu întorcându-se de la Paris, izbucnind în lacrimi pe peron, strigând fără niciun ecou – „E atât de urât!”. Da, e atât de urât!, şi iată şi primul ţigan şi ştii că va trebui să-i spui „Lasă-mă, bă, nene, în durerea mea!”, să recâştigi cetăţenia locului şi să trăieşti aici, unde nu poţi decât supravieţui. E atât de urât!

Adevărul, 13.08.2012

Advertisements

Adevărul (141) – Mama şi tata lu` Economie

Tags

adevărul, andrei craciun, cambridge, crin antonescu, fmi, limba engleza, mama si tata lu economie, penibili, romica tociu, toefl

Pe cine reprezintă Crin Antonescu atunci când încearcă să spună câteva propoziţii în limba engleză? Pe Romică Ţociu?

Prestaţia jalnică a lui Crin Antonescu la întâlnirea cu delegaţia FMI nu este un fapt divers şi nu trebuie tratată ca un fapt divers. Un preşedinte, fie el şi interimar, ar trebui să fie reprezentativ. Pe cine reprezintă, aşadar, Crin Antonescu atunci când încearcă să spună câteva propoziţii în limba engleză? Pe Romică Ţociu? Pe comicii români? Pe cine? Da: pe cine reprezintă Crin Antonescu atunci când se face de râs cu atâta aplomb? Veţi spune că un preşedinte nu este obligat să cunoască limba engleză, însă vă voi contrazice. În anul 2012, în lumea la care totuşi sperăm, nu poţi să aspiri nici la un post de funcţionar cu răspundere medie fără să te descurci onorabil în engleză. Orice instituţie care se respectă îţi va cere un atestat TOEFL sau Cambridge. În partidele politice din România nu îţi trebuie, iată, nici măcar un bagaj minim de cunoştinţe, cât să nu te faci de toată jena la o întâlnire oficială. Dealul Cotrocenilor îl poate urca oricine. Crin Antonescu a apucat alte vremuri, a învăţat franceza la şcoală. O stăpâneşte. Foarte bine! Franceza este o limbă foarte frumoasă şi utilă, nobilă chiar, însă nu pot să înţeleg cum de în ultimii douăzeci şi trei de ani nu a găsit răgazul de a se familiariza măcar cu ABC-ul celui mai important mijloc de comunicare din lume. Ce l-a împiedicat? Ce muncă istovitoare l-a reţinut în a se pune la punct? Şi, în definitiv, ce îl recomandă pe Crin Antonescu? Ce a dus omul acesta la bun sfârşit? Revenim la întrebarea fundamentală: pe cine reprezintă? Răspunsul explică de ce suntem aici: Crin Antonescu a dovedit, până acum, că îi reprezintă pe acei fuduli fără studii care fac totul pentru a ieşi în evidenţă, imuni la ridicolul la care se expun, clasa celor mândri de ignoranţa lor. Crin Antonescu este produsul şcolii româneşti de partid. Chiar nu există niciun filtru în această lume! Ai nevoie de răbdare şi de tupeu, apoi vin poziţia şi venitul. Şi, abia aceasta este o dramă, Crin Antonescu chiar este urmaşul lui Traian Băsescu. Preşedintele ales vorbeşte, şi el, o engleză de port, ceea ce este la fel de jenant. Există mii, poate zeci de mii, de studenţi români bine educaţi, performeri în mediul academic internaţional. Cu siguranţă, Crin Antonescu, autoprezentat în 2009 drept marea speranţă a tinerilor, nu îi poate reprezenta decât într-un exerciţiu al imposturii desăvârşite. Iar dacă mai există vreo şansă pentru România, ea va veni de la aceşti tineri, nu de la sclavii demagogiei televizate, cei care au aderat fanatic la o mişcare care, ca în orice caz de propagandă, serveşte scopuri contrare celor clamate. Nu sunt, iată, deloc puţini cei care au trăit sub comunism şi nu au înţeles nimic! Este greu să fii pensionar astăzi în România, este aproape imposibil, dar şi cei care „au muncit o viaţă” poartă o parte din vină pentru ruinele din jur. „Au muncit o viaţă”, dar tot o viaţă au suportat minciuna şi au trăit într-o lume plină de falsuri. Prea puţini, prea rar, s-au ridicat împotriva nedreptăţii. Ei bine, era de preferat să o afli înainte de a ajunge la vârsta a treia: şi laşitatea se decontează. Şi nici măcar limbajul nu este problema principală, ci esenţa ideilor exprimate (cu greu, dar exprimate) de Crin Antonescu. Acesta este nivelul: ministrul de Finanţe este „mama şi tata lu’Economie”. Serios, atât se înţelege la cel mai înalt nivel în ţara aceasta de unde cei mai mulţi dintre cei cu coloană vertebrală deja au evadat. Şi acesta este nivelul oriunde te uiţi: şi în presă, şi în justiţie, şi în bolnavul sistem de sănătate.

În schimb, Victor Ponta, intelectualul, nu se clinteşte de la Palatul Victoria. Şi unde sunt tinerii români care au făcut pe bune doctorate, fie şi în ţara aceasta? De ce nu sunt în fiecare zi în faţa Guvernului? De ce nu îşi apără onorabilitatea studiilor? Şi-au sacrificat tinereţea pe altarul acesta. De ce tac? De ce, doctorilor, de ce?

E monden să porţi papion pe facebook, dar e şi atât de puţin şi de meschin! Şi ce îl împiedică pe Victor Ponta să îşi dea demisia şi să se închidă, pentru o vreme, în bibliotecă pentru un nou doctorat, impecabil, prin care să-şi merite titlul de glorie oferit cândva de Însuşi Adrian Năstase. Ce îl împiedică pe Victor Ponta să devină, măcar acum, „Micul Titulescu”? Sunt convins că poate.

Adevărul, 12.08.2012

Adevarul (140) – Basescu, Antonescu, Ponta, starea natiunii

Tags

andrei craciun, antonescu, basescu, budigai, mircea badea, ponta, starea natiunii, victor ciutacu, www.adevarul.ro

Concluzia ultimelor săptămâni: România s-a pierdut, definitiv, pe drumul care nu ducea încă, dar ar fi putut să ducă, undeva în viitor.

Din ziua în care s-a hotărât că Adrian Năstase va merge la închisoare, din clipa în care Sistemul a încasat prima lovitură adevărată, de atunci, România a devenit un loc de evitat, unde nu se mai poate trăi – supravieţuirile au rămas posibile, însă e prea puţin, prea puţin.

Loviturile succesive date unui stat de drept debil au arătat exact unde ne aflăm: nicăieri. România este captivă într-un teatru absurd, românii sunt personaje secundare în propriile vieţi. Cum s-a ajuns aici? România e o sumă de nume proprii şi câteva instituţii simulate. Niciunul dintre oamenii aceştia nu era inevitabil – nici Băsescu, nici Antonescu, nici Ponta, ei sunt rezultatul abdicărilor noastre, ei sunt concluzia tăcerilor şi a laşităţilor noastre. Nu am fost în stare să găsim, nici după douăzeci de ani, un cetăţean care să se prezinte preşedintele României într-o engleză decentă. Suntem penibili.

Într-o societate normală, care să pună preţ pe bun-simţ, pe memorie, pe educaţie, Traian Băsescu nu ar fi ajuns niciodată preşedinte. Iar Traian Băsescu a fost, de atâtea ori, de prea multe ori deja, opţiunea cea mai bună. Nu mă aştept de la Crin Antonescu, deşi se pretinde istoric, să ştie, din istorie, că mijloacele devin, prea repede, scopuri, cum nu mă aştept nici să ştie, din viaţă, că oamenii iau în timp chipul celor pe care îi urăsc. Crin Antonescu seamănă izbitor, ba chiar irevocabil, cu acel Traian Băsescu pe care şi-l imaginează. Iar Victor Ponta se străduieşte atât de mult să semene cu opera lui contrafăcută! Mă uit la Victor Ponta şi mă gândesc la o păpuşă, o Matrioşka, desigur, o desfaci şi din ea iese o păpuşă mai mică, apoi alta, şi alta, la nesfârşit; încerci să vezi din ce material e făcută şi constaţi că păpuşile acestea nici măcar nu există. Sunt doar iluzii ale unor păpuşi. Victor Ponta îmi pare croit dintr-un şir infinit de calităţi simulate. Mă uit la Victor Ponta şi îl văd pe Adrian Năstase, şi asta ar trebui să îl îngrijoreze, deşi nu îl va îngrijora.

Cât despre starea naţiunii, iată o oglindă: vedetele de televiziune şi consumatorii lor. După ce le-au sorbit din înţelepciune, telespectatorii le vor devora de-acum trupurile. România: ţara în care Mircea Badea şi Victor Ciutacu, cunoscătorii Adevărului Absolut, vor să salveze vieţi înveşmântaţi doar în budigăii lor de supereroi. Şi nici măcar acesta nu e genericul final.

Adevarul, 09.08.2012

Adevarul (139) – Ultimele cuvinte

Tags

adevarul.ro, adevărul, andrei craciun, cabana memoriei, facultatea de stiinte politice, marx, tony judt, www

Nu era cool, gen, să fii student la Ştiinţe Politice în România la începutul anilor 2000: dispreţul pentru oameni găsea destule oportunităţi să ţi se confirme.

Însă, strig şi eu ca Topârceanu: însă, traiască salvatorul însă! Însă aveai norocul să te întâlneşti cu gânditori care te schimbau. Bizară alchimie! Magnific paradox! Deveneai, deodată, şi mai idealist, dar şi mai lucid. Cei mai mulţi dintre profesori voiau să facă din noi liberali, poate chiar libertarieni. Însă! Eram tineri normali, înclinaţi spre marxism. Acolo i-am cunoscut pe Zizek, dar şi pe Kolakowski, dar şi pe Milosz.

Acolo, poate înainte de timp, l-am citit pe Tony Judt. Bineînţeles că a fost dragoste de la prima pagină. Sunt ani de atunci. M-am retras în mediocritatea şi magia redacţiilor ziarelor, iar când lucrezi într-o redacţie de ziar, timpul îşi pierde contururile reale. Trăieşti într-un sprint continuu care nu duce nicăieri. E ruşinos, dar aşa a fost: am uitat, aşa cum uiţi iubirile din studenţie, şi de Tony Judt.

În vara anului 2010 am aflat că „ a încetat din viaţă după o grea suferinţă”. Mi-am pierdut deprinderea de a mai fi impresionat de drame. În redacţiile ziarelor ajung totuşi toţi morţii lumii. Nu cred că m-am oprit atunci să mă gândesc. Mai târziu, când 2011 tocmai se sfârşea, am văzut întâmplător „Cabana memoriei” într-o librărie devastată de hipsteri. Am început să o citesc fără speranţă. Însă! Ştiţi cum e când regăseşti ceva ce credeai pierdut pentru totdeauna?

Când a scris acest ultim volum, Tony Judt ştia că moare, murea deja. Avea o boală îngrozitoare, o variantă de scleroză laterală amiotrofică. Fizicul îi era definitiv ruinat. Trebuie că a mâniat candva zeii – e silit să admită.

Ziarele te învaţă să fii scurt, aşa că voi fi scurt: „Cabana memoriei” nu îşi propune să fie memorabilă, dar este. Şi, atunci vă întreb, ce veţi face în faţa morţii? Ce? Şi, atunci vă întreb, cine vă va judeca? Cine? Tony Judt se judecă singur – e mai onest. Ei bine, „Cabana memoriei” are puţin peste două sute de pagini. În câte pagini poţi să-ţi rezumi, până la urmă, viaţa fără să devii nici previzibil, nici patetic?

„Cabana memoriei” este una dintre acele cărţi rare în care melancolia este dublată de raţiune. Faţă cu moartea, Judt se retrăieşte cu o înspăimântătoare sinceritate. Nu aş vrea să exagerez, dar cred că, până la urmă, cartea asta a devenit pentru el mai importantă decât însăşi viaţa.

A fost profesor, iar fiecare dintre eseurile de aici este o lecţie. V-aţi săturat de lecţii? Vă înţeleg, dar greşiţi. Tony Judt reuşeşte să explice, încă o dată, secolul XX. Urlă la urechile surzilor? Poate că da, şi poate că vom afla curând şi poate că va fi definitiv şi tragic. Dar măcar Tony Judt a plecat împăcat. A împlinit cel mai greu ritual al devenirii unui om: a ştiut să moară. „Cabana memoriei” deja l-a mântuit.

Tony Judt a murit la un început de august. Peste câteva zile se împlinesc doi ani de atunci. Printre ultimele sale cuvinte au fost şi acestea: „Stau aici întins, legat, miop şi lipsit de mişcare, ca o mumie a epocii moderne, singur în corpul meu, însoţit tot restul nopţii doar de propriile gânduri”.

Adevărul, 02.08.2012

Adevarul (138)/ Londra 2012 (1) – Olimpiada mea: cronica sentimentala de la Londra

Tags

2012, 27 iulie 2012, 29 iulie 2012, 8 august 2008, adevarul.ro, adevărul, andrei craciun, cronica sentimentala, deschiderea jocurilor olimpice, domnul chen, facebook, jocurile olimpice de la beijing, jocurile olimpice de la londra, londra, olimpiada, soho, www.adevarul.ro

E 27 iulie 2012, seara, nu mai e mult până va începe – Dumnezeule, ce o să fie!

«Nu e nimic în lumea de azi, şi probabil nici în cea veche, care să se compare cu Jocurile Olimpice, nimic», scriu pe o reţea de socializare, deşi, de fapt, scriu toate acestea doar pentru mine – o permanentă scrisoare către mine însumi.

E 27 iulie 2012, dar, trebuie să ştiţi, la mine, aici, e şi 8 august 2008. Sunt iar pe străzile din Beijing, aştept să se facă 8 şi 8 minute, să fie cu noroc, căci chinezii sunt atât de superstiţioşi. Şi uite aşa, mergând între două lumi, între două timpuri, mă trezesc în metrou, spre Picadilly Circus. Cu atât mai bine, voi ajunge, deci, în Cartierul Chinezesc, voi bea o bere Tsingtao în Soho şi îi voi da nostalgiei toate drepturile.

Am învăţat deja să ghicesc cerul. Nu, nu va ploua, e bine, înaintez greu printre oamenii ăştia, parcă sunt captiv în rândurile unei cărţi de Virginia Woolf, e o nebunie la Londra, dar nu e nebunia Jocurilor, e doar Londra. Ce fac oare, acum, bicicliştii din Beijing? Pedalele lor scoteau un zgomot care era mai mult muzică, era ca o furtună de fluturi, dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Underground contemporan: un artist fără nume smulge unei chitări câteva acorduri melancolice, sau poate doar ciudate, urc pe scara rulantă, citesc afişele publicitare ale unei companii de pantofi sportivi; creativii ne învaţă ce este măreţia, dar gândul îmi zboară la George Orwell şi la ideile lui despre industria asta – gunoi, gunoi, numai gunoi.

Încă doi paşi, gata, sunt iar în stradă acum, totul e pestriţ, în Beijing vedeai pretutindeni roşu – o dictatura cromatică. Şi ce sunt Jocurile Olimpice pentru Londra? Londra nu mai are nimic de demonstrat, e cel mai important oraş din lume. Şi mă enervează această degajare – nu le pasă, e fun, un pic obositor, dar nu e cu adevărat decisiv. Beijingul dădea tot. Londra dă cât are chef. Londra e liberă să nu îi pese, asta e. Un începător ar confunda starea aceasta cu spleenul sau cu aroganţa. Nu e: e felul British de a trăi, moştenirea unei istorii care nu se va sfârşi în 2012. Îmi amintesc brusc de fermierul acela chinez care a venit cu ricşa sa – 60.000 de kilometri! – doar ca să fie în Londra, la deschidere. Toate ziarele au scris despre el – e un ciudat, un fapt divers.

Ajung în Soho. Ce e agitaţia asta? Nu poate fi adevărat, dar este: fermierul chinez, domnul Chen, este filmat, dă un interviu unei televiziuni britanice. Ad-hoc, un vânzător de peşti face pe translatorul. Aştept. Aştept. Aştept. Gata, al meu e! Dar telefonul e mort, tableta e moartă şi ea, să vă ia naiba cu Facebokul vostru!, nu o să am poză, ei şi ce dacă nu o să am poză?, scot pixul şi hârtia, îl salut în limba lui, Nihao!, tresare, începe o avalanşă de cuvinte pe care nu le cunosc, hei, vânzătorule de peşti, ajută-mă!, de ce sunteţi aici, domnule Chen?, omuleţul – nu are mai mult de 1.60 – râde cu poftă şi îmi întoarce întrebarea: „Tu de ce eşti aici?”. E rândul meu să râd, îi pare rău, dar acum trebuie să plece, mi-a promis, totuşi, că ne vom reîntâlni duminică, tot aici, să îmi povestească viaţa lui. Să te văd, domnule Chen! Şi Tu, dacă exişti, Dumnezeu al reporterilor de fapt divers, binecuvânteaz-o pe Regină, dar ajută-mă, ajută-mă acum!

E târziu, mă pierd, fără nicio ţintă, pe străzile Londrei olimpice, „Yo, man, are you ok?”, nu sunt, negrule, nu sunt OK, de fiecare dată când ajung în insula voastră, organismul îmi cedează, mă prăbuşesc, de la vântul ăsta nenorocit, eu sunt un om din sud, la naiba! Nu spun nimic, tac, rătăcesc, departe de inima oraşului, încolo, până ce pe străzi rămân numai luna, tăcută şi ea, şi câţiva puşcăriabili, insomniaci şi ei. Gata, am rămas în sfârşit perfect singur, anonim, departe de fluturii de noapte care roiesc în jurul luminilor palide din pub-uri.

Adevărul, 29.07.2012

Adevarul (137) – De doua mii de ani. Arhitectura frumusetii

Tags

adevarul.ro, adevărul, andrei craciun, arhitectura frumusetii, de doua mii de ani, mihail sebastian, www.adevarul.ro

Nu este o revelaţie, este un fapt şi trebuie scris: cărţile au destin, ca oamenii.

Nedrept destin a avut „De două mii de ani”! – tot mai sigur cea mai bună carte a lui Mihail Sebastian. Textul care urmează poate să pară că este despre Nae Ionescu, antisemitism, Interbelic şi evrei, dar nu este. Este despre singurătate, personajele secundare, cele care fac literatura, ca şi viaţa, şi tot mai mult este despre arhitectura frumuseţii.

Cartea „De două mii de ani” a fost, de la început, subjugată de prefaţa lui Nae Ionescu, privită întotdeauna ca un text despre evrei şi atât, încărcat de patimi şi captiv în ecuaţii fără soluţii. Cu adevărat nedrept destin, căci „De două mii de ani” îşi domină prefaţatorul. Tristă soartă, căci mai mult decât orice, aici avem literatură adevărată! Risc, chiar, aceste rânduri: prefaţa cărţii lui Mihail Sebastian a fost scrisă de o inteligenţă eşuată în autoadmiraţie, în fanatism şi în autosuficienţă.

Mihail Sebastian – nu e greşit să îi spunem Iosif Hechter, căci „De două mii de ani” îşi asumă iudaismul – vrea să dea o mărturie şi dă o capodoperă. El scrie mai bine şi ajunge mai departe decât toţi străluciţii lui colegi de generaţie, mai departe în frumuseţea complicată a literaturii pure. Nedrept destin! Spunem „De două mii de ani” şi ne gândim la o carte despre convulsii antisemite, la toată acea lume interbelică valsând, cu furie, peste un butoi de pulbere. Dar sunt în paginile ei personaje magnifice, cuvinte care nu s-au mai folosit niciodată împreună atât de curajos şi de demn!

Uite: nedrept destin ai avut, personaj secundar Ianchelevici Şapsă! Tu, un băiat de 25 de ani care n-ai citit în viaţa ta nicio carte, spuneai porcării şi râdeai singur de ele, n-ai iubit nicio femeie, n-ai privit niciun tablou, înjurai de mamă, mâncai nuci şi scuipai pe jos, tu, Ianchelevici Şapsă, singurul care cântai când toţi tăceau la marginile tuturor drumurilor.

Da, Mihail Sebastian era evreu, „De două mii de ani” este o carte cinstită, poate tragică, despre ce înseamnă să fii evreu, deschide o temă care a durat şi va mai dura, dar îndrăznesc să spun că la esenţa acestui om singur, de fapt, noi încă nu am ajuns. Da, chiar aşa: Mihail Sebastian este cel mai mare arhitect de frumuseţe la care noi încă nu am ajuns.

Adevarul, 26.07.2012

Adevărul (136) – Murakami, zeul, viata. Aceasta finita nebunie

Tags

adevărul, andrei craciun, murakami, padurea norvegiana

Demult, când credeam că pot fi scriitor, îmi plăcea să mă joc aşa: să invit personaje din istorii şi literaturi diferite în aceleaşi cârciumi, să le pun să danseze tango în grădini de vară.

Watanabe din „Pădurea norvegiană” are un cult pentru Marele Jay Gatsby, o incontestabilă dovadă că mintea şi sufletul său sunt intacte, deşi, în general, lumea nu mai are nici minte, nici suflet. Acest tânăr nipon aruncat în braţele unui timp care sfârşeşte şi se sfârşeşte are forţa să te facă să crezi şi să suferi. Nu despre asta e literatura?

Dacă aş putea fi un personaj, aş vrea să fiu unul dintre personajele lui Murakami, mort într-o sinucidere onorabilă. Demult, când credeam că pot fi scriitor, îmi plăcea să mă joc aşa: să invit personaje din istorii şi literaturi diferite în aceleaşi cârciumi, să le pun să danseze tango în grădini de vară, să îşi viseze unul altuia visele, să facă pe ele de frică, să cânte psalmii, să fie patetice, deci sincere, să iubească, să vagabondeze, să piardă tot la ruletă şi poate să şi moară. Şi ce cronică s-ar fi putut face! La dispariţia eroului acestei nuvele, într-un ultim paragraf, cititorului îi căzu o lacrimă, dar dădu pagina…

Haruki Murakami este un zeu. Te îndrăgosteşti de munca lui din cuvinte, te îndrăgosteşti de Naoko, femeia pe care Watanabe încă o iubeşte, şi care, desigur, nu l-a iubit niciodată. Vrei să îi spui ceva lui Naoko, să o chemi la o cafea, la un viitor. Şi ce frumos ar fi ca Naoko să existe! Aş traversa unele continente să o întâlnesc sau aş trimite măcar un burghez din proza lui Flaubert să îi dea florile ei preferate şi să îi spună fraze în franceză, fraze care să nu mai aibă nevoie de nicio traducere.

Murakami, zeul, e crud. Spulberă iluziile, dar nici nu ar putea altfel. Deşi pare un scriitor al morţii, Murakami, zeul, e viaţa – această finită nebunie.

Sinceritatea e un handicap. Voi fi sincer. Îl urăsc, cu groază, pe Murakami: „Pădurea norvegiană” este capodopera pe care nu o voi scrie niciodată.

Adevarul, 19.07.2012

Adevarul (135) – Intalnirea cu Capote

Tags

adevarul.ro, adevărul, andrei craciun, truman capote, winnetou

Aveam unsprezece ani când a murit Winnetou. Când ai unsprezece ani şi moare Winnetou, nu ai de ales: plângi.

Ştiu exact când s-a întâmplat: era toamnă, un început de noapte, şi mai era şi luna, şi roşie, şi portocalie, în înaltul unui cer care n-a mai fost niciodată la fel, şi nici nu va mai fi. Trimestrul acela mizerabil, septembrie-octombrie-noiembrie-decembrie, poate vi-l amintiţi, cu iarna atât de aproape, cu ultimele ore târându-se în întuneric, într-o şcoală de provincie din România, la începutul anilor ’90. Voi, cei prea tineri, imaginaţi-vă doar!

La unsprezece ani, deşi încă îţi permiţi doze însemnate de sentimentalism, promisiunile sunt făcute pentru a fi respectate. Atunci, după moartea lui Winnetou, în timpul şi în noroiul zilelor acelea, mi-am promis să nu mai plâng la nicio moarte, din nicio carte. Niciodată! Ce înseamnă „niciodată” când ai unsprezece ani? Vă spun eu: „niciodată” înseamnă totul.

Desigur, m-am trădat. Promisiunea a murit încă tânără, nu a apucat niciun majorat. Dar, să ştiţi, că am luptat. Au râs de Mîşkin ca de Hristos, şi nu am plâns. L-au jefuit pe Akaki Akakievici de manta şi nu am plâns, a murit însuşi Ivan Ilici şi nu am plâns. Am fost pe Plaja Chesill şi aveam dureri de cardiac, dar nu am plâns. Am citit lungi poveşti de dragoste sud-americane, am văzut târfe şi îngeri în fum de ţigară, şi m-au lovit cu dramele cântăreţilor de tango – nimic. Am fugit cu Tolstoi înspre ultima gară şi am aşteptat acolo sfârşitul, dar nu, tot nu am plâns. Am îndurat foamea cu curvele Amsterdamului şi cu curvele Moscovei, am îndurat umilinţele, şi războaiele, şi lagărele, şi mai multe generaţii de genociduri, am văzut catedrale şi imperii căzând, am văzut vechi cuvinte decăzând – degeaba.

Cel ce m-a învins este Truman Capote (şi câţi ani m-am ferit de el, şi ce demon şi ce providenţă m-au ţinut departe de blestematul acesta!). Şi a fost o proză scurtă – câteva pagini acolo. „O amintire de Crăciun” nu este, probabil, cea mai bună proză scurtă din istorii, dar cine poate spune care este cea mai bună proză scurtă din istorii, dar ce importanţă are?

Stiţi, ca şi mine, că un text nu este niciodată suma cuvintelor lui. „O amintire de Crăciun” nu este despre o femeie care face prăjituri, despre un câine şi oasele pe care le îngroapă, despre monezi de zece cenţi şi filme de cinema repovestite. „O amintire de Crăciun” e ce ar trebui să scrie Adam de fiecare dată când e alungat din Rai. Uite: „Simt cum în mine se rupe ceva, ceva de neînlocuit, scăpând ca un zmeu a cărui sfoară s-a rupt. Iată de ce acum, în această dimineaţă de decembrie, în timp ce mă plimb pe terenul de joc al şcolii, caut tot timpul cu privirea pe cer, ca şi cum m-aş aştepta să văd două zmeie rătăcite, înălţându-se grăbite spre rai, ca două inimi”.

Adevărul, 05.07.2012

Adevărul (134) – Secretul lui Joyce

Tags

adevărul, andrei craciun, james joyce, leopold bloom, oameni din dublin, secretul lui joyce

Ne-am luat cu impostorii sinuciderilor şi nu am notat aici că a trecut cu bine, deci miraculos, ziua de 16 iunie, ziua lui Leopold Bloom. Remediez, tardiv, această impardonabilă scăpare.

Vă mai interesează James Joyce, la 130 de ani de la naştere? Poate că ar trebui. Şi poate că răspunsurile la întrebarea „Ce naiba vrea acest Joyce?” încep de la „Oameni din Dublin”, nu de la „Ulise”. Textele din volumul „Oameni din Dublin” au fost scrise în zorii secolului XX. Artistul era, deci, la tinereţe – au fost decenii nebune în care şi-a urât oraşul, a fugit de el şi de idealurile lui; l-a revizitat apoi, întâi în memorie, fără furie, melancolic şi poate resemnat în faţa lipsei de glorie a farmecului său.

Unele texte („Eveline”, „Doi tineri galantoni”, „Un caz dureros”) sunt excelente, dar ar fi putut să aibă şi un alt autor. Ambiţia declarată a volumului era să dea acestui mare oraş locul său pe harta culturală a lumii.

Joyce însuşi admite că a vrut să scrie „o istorie morală a Irlandei”. A luat străzile, trăsurile, felinarele, ploile, berile, rugăciunile, strigătele fără ecou, pasiunile şi trădările oamenilor din Dublin, le-a decojit nenorocirile cum decojeşti o portocală, parcă în glumă, i-a târât prin slujbe care abia îi lăsau să nu moară de foame, i-a pus să facă filosofia sângelui şi a păcatelor, să ducă în spate mormintele strămoşilor şi să-şi bea visele de libertate, apoi a făcut din toate astea o declaraţie universală de iubire şi de ură, adică a dat din nou viaţă, ca un Dumnezeu ceva mai tolerant cu viciile, poate chiar ceva mai înţelept. Nu e puţin, dar nu aici e cheia. Gândiţi-vă că veacul cinematografiei abia începuse. Acum gândiţi-vă că Joyce face scurtmetraje, dar că nu lucrează cu imagini, sigur, acum descrie o mustaţă cochetă, acum un preot mort, acum mai multe smochine, dar nu, el nu trăieşte din aceste imagini, el montează emoţiile care nu se văd. Îşi întrerupe cuvintele chiar când par că, în sfârşit, s-au hotărât să spună ceva important. Ce îl face pe Joyce să fie unic şi, aşadar, atât de important este momentul, secunda, în care totul se termină. Literatura sa este autentică fiindcă se sfârşeşte exact ca o viaţă, sub povara unui destin. Secretul prozei lui Joyce nu se ascunde în cuvintele scrise, ci în cele care nu au fost scrise, deşi ar fi putut să fie. El alege un timp, de obicei scurt, şi arată că timpul acesta scurt este, de fapt, o eternitate, nu întotdeauna cu sens. Există suficiente eternităţi care nu contează.

De aceea, textele sale par uneori anoste, iar unele fraze inutile. Nu toate secundele ne aduc ceva, însă de fiecare dată când se întâmplă ca un moment să fie magic sau grotesc, Joyce e acolo, filmându-i inima. Colosală intimitate cu înţelegerea deplină a fragilităţii existenţei noastre! Însă, fără această rapiditate postmodernă a oamenilor care îşi dau seama ca viaţa nu le mai aparţine, probabil că Joyce nu ar fi fost resimţit atât de acut ca fiind genial. Dublinezul este, deci, înaintea tuturor, contemporanul sufletelor care trăiesc, dureros, conştiinţa propriei morţi.

Adevărul, 29.06.2012