Tags

, , , , ,

Ne-am luat cu impostorii sinuciderilor şi nu am notat aici că a trecut cu bine, deci miraculos, ziua de 16 iunie, ziua lui Leopold Bloom. Remediez, tardiv, această impardonabilă scăpare.

Vă mai interesează James Joyce, la 130 de ani de la naştere? Poate că ar trebui. Şi poate că răspunsurile la întrebarea „Ce naiba vrea acest Joyce?” încep de la „Oameni din Dublin”, nu de la „Ulise”. Textele din volumul „Oameni din Dublin” au fost scrise în zorii secolului XX. Artistul era, deci, la tinereţe – au fost decenii nebune în care şi-a urât oraşul, a fugit de el şi de idealurile lui; l-a revizitat apoi, întâi în memorie, fără furie, melancolic şi poate resemnat în faţa lipsei de glorie a farmecului său.

Unele texte („Eveline”, „Doi tineri galantoni”, „Un caz dureros”) sunt excelente, dar ar fi putut să aibă şi un alt autor. Ambiţia declarată a volumului era să dea acestui mare oraş locul său pe harta culturală a lumii.

Joyce însuşi admite că a vrut să scrie „o istorie morală a Irlandei”. A luat străzile, trăsurile, felinarele, ploile, berile, rugăciunile, strigătele fără ecou, pasiunile şi trădările oamenilor din Dublin, le-a decojit nenorocirile cum decojeşti o portocală, parcă în glumă, i-a târât prin slujbe care abia îi lăsau să nu moară de foame, i-a pus să facă filosofia sângelui şi a păcatelor, să ducă în spate mormintele strămoşilor şi să-şi bea visele de libertate, apoi a făcut din toate astea o declaraţie universală de iubire şi de ură, adică a dat din nou viaţă, ca un Dumnezeu ceva mai tolerant cu viciile, poate chiar ceva mai înţelept. Nu e puţin, dar nu aici e cheia. Gândiţi-vă că veacul cinematografiei abia începuse. Acum gândiţi-vă că Joyce face scurtmetraje, dar că nu lucrează cu imagini, sigur, acum descrie o mustaţă cochetă, acum un preot mort, acum mai multe smochine, dar nu, el nu trăieşte din aceste imagini, el montează emoţiile care nu se văd. Îşi întrerupe cuvintele chiar când par că, în sfârşit, s-au hotărât să spună ceva important. Ce îl face pe Joyce să fie unic şi, aşadar, atât de important este momentul, secunda, în care totul se termină. Literatura sa este autentică fiindcă se sfârşeşte exact ca o viaţă, sub povara unui destin. Secretul prozei lui Joyce nu se ascunde în cuvintele scrise, ci în cele care nu au fost scrise, deşi ar fi putut să fie. El alege un timp, de obicei scurt, şi arată că timpul acesta scurt este, de fapt, o eternitate, nu întotdeauna cu sens. Există suficiente eternităţi care nu contează.

De aceea, textele sale par uneori anoste, iar unele fraze inutile. Nu toate secundele ne aduc ceva, însă de fiecare dată când se întâmplă ca un moment să fie magic sau grotesc, Joyce e acolo, filmându-i inima. Colosală intimitate cu înţelegerea deplină a fragilităţii existenţei noastre! Însă, fără această rapiditate postmodernă a oamenilor care îşi dau seama ca viaţa nu le mai aparţine, probabil că Joyce nu ar fi fost resimţit atât de acut ca fiind genial. Dublinezul este, deci, înaintea tuturor, contemporanul sufletelor care trăiesc, dureros, conştiinţa propriei morţi.

Adevărul, 29.06.2012

Advertisements