Tags

, , , ,

Aveam unsprezece ani când a murit Winnetou. Când ai unsprezece ani şi moare Winnetou, nu ai de ales: plângi.

Ştiu exact când s-a întâmplat: era toamnă, un început de noapte, şi mai era şi luna, şi roşie, şi portocalie, în înaltul unui cer care n-a mai fost niciodată la fel, şi nici nu va mai fi. Trimestrul acela mizerabil, septembrie-octombrie-noiembrie-decembrie, poate vi-l amintiţi, cu iarna atât de aproape, cu ultimele ore târându-se în întuneric, într-o şcoală de provincie din România, la începutul anilor ’90. Voi, cei prea tineri, imaginaţi-vă doar!

La unsprezece ani, deşi încă îţi permiţi doze însemnate de sentimentalism, promisiunile sunt făcute pentru a fi respectate. Atunci, după moartea lui Winnetou, în timpul şi în noroiul zilelor acelea, mi-am promis să nu mai plâng la nicio moarte, din nicio carte. Niciodată! Ce înseamnă „niciodată” când ai unsprezece ani? Vă spun eu: „niciodată” înseamnă totul.

Desigur, m-am trădat. Promisiunea a murit încă tânără, nu a apucat niciun majorat. Dar, să ştiţi, că am luptat. Au râs de Mîşkin ca de Hristos, şi nu am plâns. L-au jefuit pe Akaki Akakievici de manta şi nu am plâns, a murit însuşi Ivan Ilici şi nu am plâns. Am fost pe Plaja Chesill şi aveam dureri de cardiac, dar nu am plâns. Am citit lungi poveşti de dragoste sud-americane, am văzut târfe şi îngeri în fum de ţigară, şi m-au lovit cu dramele cântăreţilor de tango – nimic. Am fugit cu Tolstoi înspre ultima gară şi am aşteptat acolo sfârşitul, dar nu, tot nu am plâns. Am îndurat foamea cu curvele Amsterdamului şi cu curvele Moscovei, am îndurat umilinţele, şi războaiele, şi lagărele, şi mai multe generaţii de genociduri, am văzut catedrale şi imperii căzând, am văzut vechi cuvinte decăzând – degeaba.

Cel ce m-a învins este Truman Capote (şi câţi ani m-am ferit de el, şi ce demon şi ce providenţă m-au ţinut departe de blestematul acesta!). Şi a fost o proză scurtă – câteva pagini acolo. „O amintire de Crăciun” nu este, probabil, cea mai bună proză scurtă din istorii, dar cine poate spune care este cea mai bună proză scurtă din istorii, dar ce importanţă are?

Stiţi, ca şi mine, că un text nu este niciodată suma cuvintelor lui. „O amintire de Crăciun” nu este despre o femeie care face prăjituri, despre un câine şi oasele pe care le îngroapă, despre monezi de zece cenţi şi filme de cinema repovestite. „O amintire de Crăciun” e ce ar trebui să scrie Adam de fiecare dată când e alungat din Rai. Uite: „Simt cum în mine se rupe ceva, ceva de neînlocuit, scăpând ca un zmeu a cărui sfoară s-a rupt. Iată de ce acum, în această dimineaţă de decembrie, în timp ce mă plimb pe terenul de joc al şcolii, caut tot timpul cu privirea pe cer, ca şi cum m-aş aştepta să văd două zmeie rătăcite, înălţându-se grăbite spre rai, ca două inimi”.

Adevărul, 05.07.2012

Advertisements