Tags

, , ,

Demult, când credeam că pot fi scriitor, îmi plăcea să mă joc aşa: să invit personaje din istorii şi literaturi diferite în aceleaşi cârciumi, să le pun să danseze tango în grădini de vară.

Watanabe din „Pădurea norvegiană” are un cult pentru Marele Jay Gatsby, o incontestabilă dovadă că mintea şi sufletul său sunt intacte, deşi, în general, lumea nu mai are nici minte, nici suflet. Acest tânăr nipon aruncat în braţele unui timp care sfârşeşte şi se sfârşeşte are forţa să te facă să crezi şi să suferi. Nu despre asta e literatura?

Dacă aş putea fi un personaj, aş vrea să fiu unul dintre personajele lui Murakami, mort într-o sinucidere onorabilă. Demult, când credeam că pot fi scriitor, îmi plăcea să mă joc aşa: să invit personaje din istorii şi literaturi diferite în aceleaşi cârciumi, să le pun să danseze tango în grădini de vară, să îşi viseze unul altuia visele, să facă pe ele de frică, să cânte psalmii, să fie patetice, deci sincere, să iubească, să vagabondeze, să piardă tot la ruletă şi poate să şi moară. Şi ce cronică s-ar fi putut face! La dispariţia eroului acestei nuvele, într-un ultim paragraf, cititorului îi căzu o lacrimă, dar dădu pagina…

Haruki Murakami este un zeu. Te îndrăgosteşti de munca lui din cuvinte, te îndrăgosteşti de Naoko, femeia pe care Watanabe încă o iubeşte, şi care, desigur, nu l-a iubit niciodată. Vrei să îi spui ceva lui Naoko, să o chemi la o cafea, la un viitor. Şi ce frumos ar fi ca Naoko să existe! Aş traversa unele continente să o întâlnesc sau aş trimite măcar un burghez din proza lui Flaubert să îi dea florile ei preferate şi să îi spună fraze în franceză, fraze care să nu mai aibă nevoie de nicio traducere.

Murakami, zeul, e crud. Spulberă iluziile, dar nici nu ar putea altfel. Deşi pare un scriitor al morţii, Murakami, zeul, e viaţa – această finită nebunie.

Sinceritatea e un handicap. Voi fi sincer. Îl urăsc, cu groază, pe Murakami: „Pădurea norvegiană” este capodopera pe care nu o voi scrie niciodată.

Adevarul, 19.07.2012

Advertisements