Tags

, , , ,

Indiferenţa care s-a lăsat peste frunzele sub care începea să putrezească trupul domnişoarei Yurika Masuno.

Gândiţi-vă la indiferenţa aceasta, de fiecare dată când vă vine să vă întrebaţi, ca în cântecele de altădată, „viaţa noastră unde e, viaţa noastră ce-aţi făcut cu ea?”, deşi onest ar fi „viaţa noastră ce-am făcut cu ea?”.  Monstrul care a ucis-o pe Yurika Masuno (cu mâinile goale, şi poate că nici asta nu e întâmplător) a crescut în noi, în toţi anii din urmă, el vine din această subcultură a fărădelegii în care ne târâm, de azi pe mâine, spre nicăieri. Nu ştiu dacă ucigaşul este suspectul aflat acum în arest, însă, oricine ar fi, nimic nu se schimbă în rândurile următoare. Căci dementul care vâna „gâşte” la Otopeni, turişti străini uşor de prostit (ei, imbecilii supremi, prostesc!) şi, iată, de ucis nu a fost singur. Stă alături de el o întreagă cultură a nepăsării. Altfel, cum ar fi fost posibil ca Aeroportul Otopeni să fie lăsat pe mâna unor taximetrişti cu practici de interlopi? Şi cum este posibil să accepţi să facă întotdeauna cărţile trişorii? Cine suntem?

A trebuit să moară Yuriko Masuno ca să avem diagnosticul exact: România este acel loc de la periferia a tot ce este corect, unde se trăieşte şi se moare absurd. Şi cui îi pasă? Ne este, desigur, silă, dar din silă nu se ridică nimic.

Yurika Masuno avea 20 de ani, cânta la vioară, studia literatura engleză, era tânără şi frumoasă, nu era nici puternică, nici marţială, credea încă în oameni – ce victimă mai bună vreţi? Ea, care avea tot, a preferat moartea violului, iar violul acesta nu ţine doar de biologic, nu rezultă doar din pornografia generală, nu vine din prea largul acces la hentai. Dementul a vrut să îi ia totul, nu doar banii, de aceea crima aceasta a fost, în primul rând, o ciocnire a civilizaţiilor, iar barbarul, repet, nu a fost singur. Când este ucisă o fată ca Yurika Masuno te gândeşti că pedeapsa cu moartea pentru criminalul ei ar fi, totuşi, prea blândă – un favor, aproape.  

Ea venea de acolo de unde noi nu vom accede – dintr-o lume unde oamenii au şi trecut, şi viitor, ba chiar obişnuiesc să se sprijine unii pe ceilalţi. Şi de acum înainte, „cazul niponei ucise în pădure” încetează să fie un fapt de la ora 5. Este problema noastră, a tuturor, deşi nici măcar nu mai suntem în stare să înţelegem asta. Nu ştiu în ce credea Yurika Masuno, nici măcar dacă îşi voia nemurirea, dar sper că ea va trăi, fără sfârşit, într-o sonatină, poate chiar în melancolia unei viori, acolo unde răul să nu o mai poată niciodată ajunge.

Adevărul, 23.08.2012

Advertisements