Tags

, , , ,

Avem nevoie de cineva care să nu plece niciodată de la centru, la egală distanţă şi de stânga şi de dreapta, lucid, onest, dezinteresat. Avem nevoie de un pasager clandestin în lumea aceasta nebună, care să noteze tot, chiar dacă şi-a pierdut până şi speranţa că va fi vreodată citit.  Mă tem pentru viaţa lui.

În primul capitol din „O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate”, Julian Barnes rescrie povestea Arcei lui Noe din perspectiva unui pasager clandestin, pe care nu îl voi deconspira. Şi ce vede pasagerul clandestin? Suntem obişnuiţi să credem că Noe a fost cel mai virtuos dintre pământeni, el a meritat îndurarea lui Dumnezeu, nu-i aşa? Doar el, Noe, a condus Arca spre supravieţuirea speciilor şi a dat pământenilor şansa să o ia de la capăt. Relatarea clandestinului, însă, ne arată un Noe alcoolic, agresiv şi absurd, un monstru, un sadic, un criminal. Nici vorbă de paradis pe Arcă! Dar cine îl va crede pe clandestin? Cine va accepta goliciunea regelui? Dar dacă pasagerul clandestin, aşa născut din ficţiune cum e, are dreptate? Cine o să stea măcar să îl asculte? Istoria lui Barnes ne poate fi utilă în a înţelege şi demenţa de pe arca noastră.  Ce ne lipseşte cel mai mult? Avem nevoie de cineva care să nu plece niciodată de la centru, la egală distanţă şi de stânga şi de dreapta, lucid, onest, dezinteresat, normal până la urmă. Avem nevoie de un pasager clandestin în lumea aceasta nebună, care să noteze tot, chiar dacă şi-a pierdut până şi speranţa că va fi vreodată citit.  Mă tem pentru viaţa lui. Nu va fi ucis – să fim serioşi, este prea multă laşitate pe aici, specia aceasta a dat puţini martiri, sunt prea multe conştiinţe de vânzare -, pur şi simplu nu va putea supravieţui economic. Lăsaţi clandestinul singur şi va muri.

Se întâmplă lucruri oribile cu felul în care se percepe realitatea. Televiziunile au deformat totul. Da: ele cu alaiul lor de sclavi. Câinii de pază ai democraţiei? Lătrăii ăştia?!  Două tabere de soldaţi media, disciplinaţi şi destul de încuiaţi, dacă nu de-a dreptul idioţi, fanatizaţi sau doar făţarnici (schimbarea taberelor, „convertirea”, este încă posibilă şi salutată, ca în orice război stupid, drept o victorie), creează, de fapt, opinia publică pe care pretind că doar o reprezintă. Jalnică perfidie, penibile caractere! Iar aceşti soldaţi vor face totul pentru ca vocea clandestinului să nu se audă sau să fie bagatelizată. E timpul isteriei. Într-o mulţime atât de bezmetică este, însă, bine să fii atent la cel care vorbeşte doar când are ceva adevăr să spună. Nu e o noutate că am ajuns în videocraţia anunţată de Sartori. Văd că există încă părinţi sănătoşi la minte, care nu îşi lasă copiii să mănânce de pe jos sau, mai rău, să-şi deguste fecalele. Dar văd tot mai puţini copii care, chipurile maturi deja, nu îşi opresc părinţii îmbătrâniţi când îi văd că stau cu gura deschisă la râurile de lături care curg de pe micile ecrane. O ţară condusă de la televizor nu poate fi decât etern naufragiată. S-o fi plictisit şi Dumnezeu să salveze o asemenea arcă!

Adevărul, 29.08.2012

Advertisements