Tags

, , , , ,

Îl citesc pe Maestru de când eram în clasa a doua. Niciodată, nici măcar o singură dată, niciunul dintre noi nu a trădat.

Maestrul a scris tot ce era de scris, eu am citit tot ce a publicat. Nu aş schimba pe nimic o pagină din Maestru. Să vină acum Mefisto, cu pactul în mână, să îmi dea tot, tot să îmi dea şi nu aş semna!
Dacă nu era Maestrul, nu aş fi  fost cronicar de zile. Am vrut să fiu ca el, asta am vrut. Aveam şapte ani şi norocul să ştiu deja încotro trăiesc. Maestrul a scris, cândva, o istorie a fiului său imaginar. Dar noi, deşi nu ne cunoştea, eram adevăraţi. M-am întrebat întotdeauna câţi vom fi fost? Nu există niciun barometru al iubirii pentru Maestru în ţara aceasta. Şi ce dacă nu există! Oricum, când se întâmplă să ne întâlnim, ne recunoaştem dintr-o singură privire, suntem de-ai noştri – secta celor care trăiesc pentru cuvinte şi, cumva, le ajunge.
M-a sunat la cinci ani după ce am intrat în presă. Inutil să spun că a fost cel mai important telefon pe care l-am primit în viaţa mea: „Vino, eşti pregătit”. Nu există şuete în Bucureşti ca acelea cu Maestrul. Cei ce le ştiu pot confirma cu mâna pe Biblie sau pe Caragiale.
Au trecut anii, au trecut săptămânile în zbor, şi se întâmpla de parcă trăiam într-o baladă de-a lui Topârceanu, nu într-o redacţie luminată artificial, printre neoane muribunde.
Pe Petre l-am simţit, bineînţeles, uşor. Se vedea pe el că dimineaţa, poate chiar înainte de micul dejun, citeşte din clasicii ruşi. Când mi-a spus că îşi vorbesc de şapte ani – la telefon, desigur – şi nu s-au întâlnit încă, am înţeles că suntem într-o nuvelă pe care nu o va scrie niciunul dintre noi, deşi o vom trăi toţi.
Şi iată-ne într-o după-amiază pe care nu e nimeni să ne împiedice să o decretăm mai presus de întoarcerea la palat. Actualitatea? Chestiunile importante, arzătoarele? Să ne mai lase! Ce poate fi mai actual, mai important decât Maestrul spunându-i lui Petre că nu se aştepta să aibă acest chip, şi domnul Barbu chiar are acel chip.
Vorbeam despre ale noastre, ziarele, cărţile, Petre ne povestea de Roma, eu le povesteam de Londra, se auzea tot mai des numele lui Isaac Babel, când Maestrul ne-a somat aşa, dintr-odată, să îi spunem în cine credem. Petre a spus că nu crede în niciun om, că nu a crezut niciodată, eu am spus că toţi oamenii în care cred sunt deja morţi, dar era evident că blufam. Şi eu, şi Petre credem în Maestru, dar n-am putut să o spunem atunci. Ştiam amândoi că o vom scrie, oricum, acum, aici. Nu se putea altfel.

Adevărul, 30.08.2012

Advertisements