Tags

, , , , ,

Paralimpicele au o frumuseţe mai tragică, deci mai adâncă: tocmai de aceea sunt toate aceste priviri care se întorc de la ele.

E ca un ceas. Îl privesc: mai sunt atâtea zile. Deci, sunt aşteptate, totuşi. Măcar dacă am înţelege! Peste Trafalgar Square a răsărit, brusc, o lună atotputernică. Privirea nu îţi rămâne, însă, agăţată de Coloana lui Nelson, nu, ceasul e magnetic. L-au pus aici să îl vadă Londra şi, mai departe, lumea întreagă.  Jocurile nu se termină pe 12 august, ba e posibil ca abia după aceea să înceapă. Englezii ştiu cum se face. Mai sunt atâtea zile. Îţi propui să nu uiţi:  despre asta e vorba, despre cei care se ridică. Îţi faci un decalog de uz personal. Porunca întâi: despre ei trebuie să scrii, laşule!

Paralimpicele au o frumuseţe mai tragică, deci mai adâncă: tocmai de aceea sunt toate aceste priviri care se întorc de la ele. Nu vrem să ştim, deşi aici găsim totul – la oamenii aceştia  fără mâini, fără picioare, dar cu inimă. Niciodată nu vom fi mai aproape de ce e esenţial în om. Abia ei, cu cioturile şi cărucioarele şi protezele lor, abia ei sunt întregi.

În anul 2006 l-am cunoscut pe Eduard Carol Novak. Tânăr ziarist în Turul României, Miercurea-Ciuc, sufragerie de bloc, zi.

Ciclistul povesteşte: patinajul, accidentul, revenirea, familia care şi-a făcut ceva situaţie din comerţul cu prăjituri, apoi căsătoria, mai multă familie, soţia, Laura (cel mai frumos dintre numele lumii), fiii, ideile atât de simple încât le-am uitat adevărul – „viaţa e o luptă”. Eduard Carol Novak şi cavalerii neştiuţi din ordinul său de învingători absoluţi.  Ei sunt eroii, ei merită toate cuvintele mari pe care obişnuim să le aruncăm în nimic.

Adevărul, 05.09.2012

Advertisements