Tags

, , , , ,

Se povesteşte că în ajunul morţii sale, Socrate, aflat desigur în  închisoare, a rugat un muzicant să îl înveţe să cânte din liră. De ce?, a fost întrebat, de ce, de vreme ce în zori vei muri? Răspunsul, cum a  intrat el în legendă, a fost aşa: „Ca să ştiu să cânt înainte de a  muri“.

Săptămâna trecută, un domn la 78 de ani a cântat la Bucureşti despre ideile sale mai vechi reuşind, totuşi, să aibă ceva din farmecul oricărei iubiri aflate abia la începuturile ei. Idei corecte cu care se poate, cu împăcare, muri. Leonard Cohen, „Old Ideas” – frumuseţea uitată a onestităţii şi a consecvenţei. Un om cu o chitară cântând despre dragoste, ce poate fi mai patetic, deci mai adevărat? Sunt prea mulţi cei care nu adaugă nimic la ce fusese deja scris, cântat sau trăit. Şi, apoi, încăpăţânarea cu care Leonard Cohen rămâne el însuşi, contra mileniului, ce spectacol de decenţă dezlănţuită! Îmi pare că nu seamănă propriei biografii, îmi pare un căpitan care nu îşi abandonează corabia care nu se scufundă. Este un suprarealist al firescului, cu politeţea lui absolut deplasată.

Ca orice artist redutabil, Cohen a făcut din înfrângerile, din fronturile pe care le-a abandonat, din femeile care nu mai sunt, dar au fost, o formă de rezistenţă la timp, o salvare, un pod spre o speranţă, peste care oricine îşi poate traversa inima, evadând cu bine din imediat. Este cel mai bun restaurator al trecutului pe care îl cunosc, un călător care se întoarce în timp pentru a-l recupera în alte culori, şi bogate, şi clare, şi, mai presus de tot, vii.

Leonard Cohen este unul dintre rarii bărbaţi la costum, expert totodată, într-o lume de anticrişti de buzunar la patru ace, care nu m-a făcut nici să vomit, nici să-mi doresc să-l ucid. Ultimul artist elegant al unei lumi strâmbe care-şi lasă păduchii să urce la vârf, îşi avortează visele şi ignoră poezia, o lume care, deci, nu merită decât moartea şi uitarea. L. Cohen, poetul grav al melancoliei bărbăteşti, adoptat până şi de hipsteri, mi se pare un miracol asupra căruia e bine să insistăm. Ce este Cohen? Coloană sonoră a nostalgiilor timpului nostru grăbit? O oarecare poetică a clişeului? Un seismograf în stare să înregistreze şi cea mai sensibilă dintre trepidaţiile unui suflet? O demonstraţie că nicio nefericire nu este imposibilă?

Nu ştim, căci abia de putem deduce clipa unui răspuns din tristeţea întortocheată a muzicii sale. Cum iei o singurătate (muzica lui fiind, totuşi, de cameră, nu de stadion) şi o divizezi, deodată, în mii şi zeci de mii de singurătăţi, unindu-le apoi într-o tăcere grandioasă, aproape perfectă, matematica aceasta complicată, care coboară din idei încă mai vechi, numai şi numai Leonard Cohen ştie.

Adevărul, 27.09.2012

Advertisements