Tags

, , , , , , ,

Cum să scrii toate cele ce urmează fără să pari un melancolic al onanului de altădată? E greu. Acest semnal de alarmă trebuie, însă, tras, şi trebuie tras acum. E, deja, poate, cam târziu. Vă întreb direct, deschis, omeneşte:  ce a mai rămas din viaţa domniilor noastre? Aţi trăit în anii `90 şi vă era scârbă, nu aveai unde să bei o cafea, nu era un Starbucks în toată Europa de Est, ruşine mare. Apoi: nu tu facebook, nu tu telefon mobil, nu tu nimic! Ce făceaţi, măi nene, toată ziua? Stăteaţi de vorbă? La metrou, la Universitate, colcăiau aurolacii, îi călcai  în picioare mutilându-i. Trăiai într-o lume batjocorită de sistem. Te simţeai violat de minerii lui Iliescu, ştiu. Îţi era ruşine şi când te uitai în oglindă: purtai mustaţă! Mustaţa, acest continent dispărut, această Atlantidă iremediabil scufundată. Purtai mustaţă şi chică şi n-aveai bani nici de pâine şi îţi era scârbă. Însă!
Să le luăm pe rând: familia. Acum nu se mai lasă copiii cu cheia de gât – ce oroare, ce barbarie! Acum se face parenting şi, în definitiv, copii mai au doar cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci. E bine aşa? Mi se întâmplă uneori să ajung în oraşe mici din Spania sau din Italia, acolo unde viaţa românească a anilor `90 încă nu a murit. Există, încă există, magazine, buticuri, dacă vreţi, unde detergentul e la un loc cu geaca de piele, voi vă daţi seama? Nu, acestea nu sunt nişte muzee pentru cocalarii old-school. Aşa era atunci, era voie.
Femeile. Ultimele femei ale secolului trecut, ultima generaţie care ştie ce înseamnă şi cum se conjugă verbul „a remaia”. Fericit cine a prins una. Nu se mai fac asemenea femei, gata! Le-au cântat mizerabiliştii – săracii! – în poeziile lor, dar n-au ştiut cum se face. Îl conjur pe Nicolae Manolescu, să ne spună adevărul: avem noi operă pe măsura femeilor de la sfârşitul secolului XX?
Sânii. Sânii anilor `90 au fost, probabil, ultimii sâni naturali din istorie, practic, ultimii sâni demni de la facerea lumii încoace. Picioarele. Picioarele expuse în întregime au reprezentat, cred, cel mai atrăgător element al acelei femei astăzi aproape uitată. Despre ce credeţi voi că era, de fapt, vorba în „Basic Instinct”? Dragostea. Cronicarii consemnează că în deceniul `90-`00  s-a iubit mult, dezlănţuit, deşi oarecum dezgustător (a se revedea în acest sens filmul artistic, deşi ar fi trebuit să se numească documentar, „Dragostea şi apa caldă”). Sexul nu mai era o formă de protest, deşi rămăsese expresia unei disperări. Să nu îi credeţi pe corporatişti: sunt foarte trişti, abia dacă se mai bucură de sexul cât-de-cât frumos  în singurele zece ore libere pe care le au într-o săptămână.
Şi mai sunt şi toate aceste cuvinte astăzi dispărute. Bairamul. Mai ştiţi ce era acela un bairam şi la ce se dădeau aceia care le frecventau? Nici băieţaşi măcar nu mai avem. Pantelimonul Bucureştiului a devenit un cartier aproape decent, frecventabil. Nu mai e ce era nici după blocurile gri. Cum am ajuns aici? Progresăm, chipurile. Un prieten remarca deunăzi că a dispărut inclusiv vechiul obicei al arătatului fundului la români. Aşa se insultau oamenii înainte: îşi arătau fundul unul altuia. Uite, Ioan Andone, dacă n-aţi uitat. Acum nu mai. Nu se mai arată.
Maşinile. Regretatele Opeluri Kadett, bătrânele Dacii demult abandonate programului Rabla, poate chiar o  Lancia Delta, de ce nu? De aceea vă întreb direct, deschis, omeneşte: da, trăiaţi ca visătorii, ca papagalii, dar v-aţi iubit vreodată familia, femeia, maşina, viaţa mai mult? Treziţi-vă, cetăţeni, treziţi-vă! Păstraţi ce este glossy (glossy, ca şi epilarea definitivă,  sunt importuri bune), dar reînvăţaţi să dansaţi. Dansaţi!

FHM, septembrie 2012

Advertisements