Tags

, ,

Cei care au trăit deja sfârşitul lumii, şi în Germania nazistă, şi în Uniunea Sovietică, şi-au amintit: acolo, lângă moarte, omul fie se întoarce la animal, fie se ridică prin dragoste.

Helena şi Franz
Ştiţi ce înseamnă Auschwitz, cunoaşteţi anatomia urii pe care o cuprinde acest cuvânt care ar putea ţine loc de sinonim morţii în toate dicţionarele lumii. Rândurile care urmează nu sunt un omagiu patetic adus credinţei că iubirea poate totul, fiindcă nu poate. Rândurile care urmează spun o poveste de dragoste. Faceţi cunoştinţă cu Helena Citronova(foto). Această femeie fusese aleasă să moară devreme, dar a murit târziu, în 2005, bătrână, dar încă foarte frumoasă. A ajuns până la urmă în Ţara Făgăduinţei.

Diavolul sau poate un înger
Inima unei femei este un cufăr de secrete, scriu scenariştii peliculelor romantice, şi poate că au dreptate. Şi iat-o pe Helena Citronova, bătrână, dar încă foarte frumoasă, împăcată cu viaţa şi cu moartea, cum îşi deschide inima. Laurence Rees, jurnalistul BBC care şi-a dedicat deceniile sale memoriei altora, a ascultat, a notat şi a înţeles: iubirea s-a strecurat, diavolul ştie cum, sau poate doar un înger al lui Dumnezeu ştie cum, şi la Auschwitz.

Mai exact: trenul Helenei Citronova, evreică din Slovacia, a oprit în gara Iadului în martie 1942. Mai făceau oamenii dragoste în martie, în război? Helena Citronova îi explică limpede lui Laurence Rees ce a fost viaţa ei la început la Auschwitz: „o istorie a foamei şi a abuzului”.

O zi în „Canada”
Exista chiar şi acolo o zonă mai liberă, o speranţă de viaţă – sectorul acela se numea „Canada”. Cine ajungea în „Canada” muncea mai puţin (tria bunurile noilor sosiţi) şi mânca mai bine. Femeilor care lucrau în „Canada” li se permitea să îşi păstreze hainele şi – un lux între acele orori – nu erau rase pe cap. O altă evreică din Slovacia i-a oferit Helenei Citronova rochia cu dungi a unei prizoniere care tocmai murise, o femeie care lucrase în „Canada”. Viaţa Helenei Citronova ca „intrusă” în „Canada” n-a durat decât o zi. A fost prinsă şi ameninţată că va fi trimisă la un detaşament disciplinar, la muncă. Numai că ziua aceea era chiar ziua de naştere a unui SS-ist, Herr Franz Wunsch. Helena Citronova a fost aleasă să îi cânte ceva, fiindcă ştia limba germană. Iată: „Colegele m-au silit să cânt. Aşa că am cântat pentru Wunsch, cu capul plecat – nu puteam să mă uit la uniforma sa. Plângeam când cântam şi, pe neaşteptate, când am terminat de cântat l-am auzit spunând «Bitte». Pe un ton scăzut, mi-a cerut să cânt din nou… Iar fetele mi-au spus: «Cântă, cântă – poate-ţi va permite să rămâi aici!». Aşa că am cântat din nou, un cântec în limba germană pe care îl învăţasem la şcoală. Atunci m-a remarcat, atunci s-a îndrăgostit de mine”.

Acolo era mai mult
Franz Wunsch a salvat-o de detaşamentul disciplinar, şi tot el a început să facă toate acele gesturi pe care le fac bărbaţii îndrăgostiţi. I-a trimis cutii cu prăjituri, i-a scris pe bileţele pe care scria ca un tăntălău, ca un nebun: „M-am îndrăgostit de tine”. Helena Citronova: „Mă simţeam îngrozitor, mă gândeam că mai bine ar fi să mor decât să am o relaţie cu un SS-ist”.
Tinerii din ziua de azi nu ştiu cum era. Înfruntă şi ei pericolele lor, nu spunem că nu le înfruntă, globalizarea îi duce în toate părţile pământului, aşază, nu de puţine ori, continente şi oceane între ei. Dar ca un SS-ist să se îndrăgostească de o evreică – aşa ceva era peste poate! Şi câte nu a făcut Franz Wunsch, aşa SS-ist, aşa îndrăgostit cum era! Când sora Helenei, Rozinca, a ajuns şi ea la Auschwitz, Wunsch a intrat în crematoriu după ea. Copiii Rozincăi nu au putut fi salvaţi, dar oricum, ea, sora Helenei, a trăit – salvată de un SS-ist. „Pe măsură ce trecea timpul, începusem într-adevăr să-l iubesc. Îşi riscase viaţa pentru mine de mai multe ori”, povesteşte Helena Citronova. Şi dacă vă gândiţi că această dragoste s-a întrupat, vă înşelaţi. Au fost doar priviri pe furiş, vorbe aruncate, riscante bileţele de amor, cum sunt, adesea, în iubirile care nu se împlinesc. Numai că acolo era mai mult, acolo era Auschwitz. Când s-a aflat de sentimentele lor, şi Helena şi Franz au negat totul. Ea ar fi urmat să moară, el şi-ar fi pierdut cariera, sau poate mai mult, poate totul. Totuşi, chiar şi aşa, strict supravegheat, Wunsch a continuat să le protejeze pe Helena şi Rozinca până când Auschwitz-ul s-a terminat.

Cuvintele de la sfârşitul războaielor
Ar fi frumos să scriu acum că au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, dar nu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Iubirea dintre Franz Wunsch şi Helena Citronova nu a supravieţuit Auschwitz-ului. Când lagărul a fost eliberat, Franz a făcut ultimul gest – le-a oferit surorilor perechi de ghete pentru marşul ce avea să vină. I-a spus Helenei că va fi trimis pe front, şi i-a lăsat adresa mamei sale din Viena. Cunoaşteţi foile acelea de hârtie de la sfârşitul războaielor. Dar Helena Citronova nu s-a dus niciodată la Viena. A rupt acea hârtie, chiar dacă i-a spus lui Laurence Rees – şi trecuseră decenii de atunci, şi inima femeii e un cufăr de secrete – că l-a iubit pe Franz Wunsch.

Janos şi Fritz
Era ianuarie 2009 când Janos Gottlieb, octogenar, savant evreu, maghiar, dar mai ales român, ne-a primit în casa şi în amitirile sale. Era frig şi era dimineaţă la Iaşi. Două ierni mai târziu, Janos Gottlieb nu mai este pe acest pământ. Amintirile sale au rămas. Aşa ceva nu se poate uita. Janos Gottlieb a supravieţuit în trei lagăre naziste, şi-a ajutat tatăl să se spânzure, i-a făcut ştreang din curea, fiindcă bătrânul nu mai putea traversa acel deşert de deznădejde şi de umilinţă.

La Melk, Janos Gottlieb – avea 15 ani, la naiba!, voia să trăiască! – a fost exploatat sexual de un deţinut german care acum păzea evrei. Din prima seară în care a ajuns în acel lagăr, Fritz Grune, căci acesta îi e numele, l-a obligat să îi facă sex oral. „Mi-a spus că el era de mulţi ani acolo, fără femei, m-a pus să-l mângâi pe organele genitale şi…”.

Cel iubit de Dumnezeu
Janos Gottlieb l-a văzut pe Fritz lovind până la moarte, spânzurând, râzând de cei spânzuraţi. Era o brută perfectă.
Janos Gottlieb nu a povestit, timp de şase decenii nimănui, nici celor mai apropiaţi, ce s-a întâmplat la Melk. A acceptat să îşi scrie memoriile şi să vorbească presei dezgustat de negarea Holocaustului care îşi înmulţea adepţii şi în România. Janos Gottlieb a fost un om care a supravieţuit, în genunchi, dar a supravieţuit, care de atunci a trăit frumos şi a murit demn.
În loc de concluzie, păstrez această posibilă traducere a numelui său: „cel iubit de Dumnezeu”.

Femeile sovietice

Am mai scris în revista aceasta despre Radu Mărculescu. A murit în 2011, an blestemat, după ce trăise aproape un secol, cel mai negru secol din istoria recentă. În memoriile lui Radu Mărculescu (Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică) şi-au făcut loc mai multe povestiri ale militarilor români care au cunoscut Gulagul sovietic. Cea a sublocotenentului de artilerie Mitică Grama ar putea sta la baza unui scurtmetraj încărcat de oroare, de umor, dar şi de un anumit geniu. Locul: un sat de lângă lagărul Oranki, în care prizonierii formau brigăzi de cosaşi şi contribuiau din plin la bunăstarea colhozului local. Satul era, demografic, distrus: 80% – femei, în rest – bătrâni, invalizi şi copii. Femeia sovietică îndura multe, dar avea şi ea limitele ei. Reţineţi acest adevăr istoric: femeia sovietică a exploatat sexual cosaşul român!
Din aceste violuri atipice au apărut sarcini şi conflicte ireconciliabile între gravidele care purtau fructul, iubirii să spunem, cu acelaşi prizonier.

Politrucii fug de ruşinea damelor
O asemenea situaţie a ajuns sus, la autorităţi mari, îndrituite să rezolve. Atenţie, regizori români din noul val! În sala de solemnităţi a colhozului s-a ţinut o şedinţă de înfierare a femeii sovietice. Politrucii veniţi de la centru le-au ocărât că în timp ce bărbaţii lor sângerează până la moarte pentru patrie (ştiţi cum sângerează eroii sovietici), ele ce fac? Unde e demnitatea morală a femeilor sovietice? Femeia sovietică însă nu de demnitate, nu de lecţii de etică socialistă avea ea nevoie. Şi iată acest urlet uman, animalic, spuneţi-i cum vreţi: „Vrem bărbaţi, nu demnitate!”. Iată, mai departe: „Faceţi-ne voi ce trebuie!”. Sau: „Daţi-ne soţii noştri înapoi, dacă ăştia nu vă plac!”. Apoi, damele şi-au ridicat fustele de colhoznice şi şi-au arătat ruşinea! Şi pe faţă, şi pe dos – îşi aminteşte Mitică Grama. Fiind o situaţie la care nici Lenin nu se gândise, politrucii au dat bir cu fugiţii. Aici articolul se termină, dar nu cade nicio cortină, nu scrie „sfârşit”, căci nici dragostea şi nici sexul nu cunosc încheiere, iată, nici măcar la sfârşitul lumii.

Historia, aprilie 2012

Advertisements