Tags

, , ,

OK! a vrut să vă spună şi ce se întâmplă după ce covorul roşu s-a strâns şi reflectoarele s-au stins. Domnişoarelor, doamnelor, ba chiar şi dumnevoastră, domnilor: Irina Săulescu, Anca din „Poliţist, adjectiv“!

Am întâlnit-o pe Irina Săulescu dimi­neaţa, la începutul toamnei. Începea să se lase frigul, însă Irina nu dădea nici un semn că va renunţa la garde­roba de vară pentru un fulgarin sau un demi, nici vorbă! Să ne înţelegem: Irina e liberă, pentru ea anotimpurile nu au nicio importanţă. E un personaj. Sunt trei ani de când a strălucit la Cannes, pe covorul roşu. Filmul „Poliţist, adjectiv“ a câştigat atunci „Un certain regard“, iar Irina Său­lescu a făcut-o atât de credibilă pe Anca, soţia unui poliţist cu conştiinţă din Vaslui. Atât de credibilă! Mă aştept ca acum să se ridice de la această masă din Cafeneaua Actorilor şi să deschidă uşa unei bu­cătării imaginare, să manipuleze o farfurie cu cior­bă sau măcar să înceapă să analizeze o melodie din Mirabela Dauer. Parcă o aud aievea: „Ce-ar fi câm­pul fără floare? Ce-ar fi marea fără soare? …adică nu ar fi la fel de frumoasă iubirea“. Dar gata! „Poliţist, adjectiv“ e deja în istoria cinemaului. Şi cum e viaţa după covorul roşu? Ce se întâmplă cu tânăra actriţă după ce luminile reflectoarelor s-au stins? Rându­rile următoare sunt despre o fată liberă şi foarte frumoasă, care o ia întotdeauna de la capăt.

Cum e, Irina, viaţa după un asemenea succes?

Irina Săulescu O! Sunt deja trei ani de atunci. Am şi uitat (nota mea: râde, de fapt, Irina râde după aproape fiecare frază pe care o spune, nu ai mai văzut aşa ceva!). Pe mine ar fi trebuit să mă caute foarte mulţi agenţi. Dar noi nu avem un sis­tem, aşa că nu m-a căutat multă lume. Acum aştept cu nerăbdare următorul „boom“. Bine, te cuprinde vria, nu ai timp să înţelegi, umbli cu filmul pe la festivaluri. Dar problema e că aştepţi. Şi la sfârşit, ai supriza să vezi că eşti de unde ai plecat. O iei de la început.

Ai avut sentimentul că eşti „cineva“?

Da, dar mi-a trecut repede. Mi-a făcut bine aceas­tă recunoaştere. Veneam după zece ani în care fă­cusem lucruri, dar nu eram recunoscută de breasla mea. După Cannes, am avut multe colaborări, ro­luri mai mici, şi, de fiecare dată, auzeam: „Băi, dar tu eşti supracalificată pentru rolul ăsta!“. Noi, ro­mânii, avem roluri mititele-mititele în filmele mari care se toarnă la noi.

Câştigi?

E foarte mişto profesional, am jucat cu Demi Moore, cu Kevin Costner, îţi dai seama. Demi Moo­re e divă, Kevin Costner e foarte popular.

Poţi să trăieşti din ceea ce faci?

Foarte greu, mai ales că nu joc teatru. Eu am început pe la 15 ani, la Teatrul Podul. Am colaborat la Naţional, dar după ce am intrat la facultate, nu am mai putut să le fac pe toate şi m-am oprit. După facultate, am făcut şi PR la o galerie de artă, am fost office manager vreo şase luni. Nu mi-am găsit locul nicăieri, nu mai ştiam cum să mai plec de acolo, deşi eram şeful meu, aveam salariu bun. Dar nu pot într-un sistem ca ăsta, nu pot să mă duc zi de zi în acelaşi loc. Trebuia să joc, fie şi în reclame sau roluri secundare.

Meseria ta e despre libertate?

Da! Şi întâlnirea cu oameni noi. Între jo­buri, ai căderi şi cred că cei mai mulţi dintre actori au căderi.

Ai acumulat multe frustrări?

Bineînţeles. Te duci la Cannes şi apoi… te duci iar la castinguri, dar e mai bine, am redescoperit bucuria de a mă duce la castin­guri, mie îmi place să mă duc, ai o cameră acolo, stau în faţa ei. Daţi-mi o situaţie şi fac! Mă duc la fel ca înainte, mă tot gândesc să fac un blog şi să îmi scriu experienţele de la casting care sunt al naibii de inedite. S-ar putea să nu îmi mai găsesc de muncă, dar… e al naibii de interesant.

Câţi vă bateţi pe un rol, pentru o reclamă?

Cam 30-40. La reclame nu stă nimeni să vadă câtă actorie ştii sau nu, dacă unui cli­ent îi trebuie faţa ta, bine, dacă nu, nu!

Tu ce faţă ai?

Nedefinită, din păcate. Nu sunt nici fată bună, nici fată rea, pot să fiu şi una, şi alta. Nu aş putea să fiu o bombă sexy că nu mă crede nimeni. Uită-te la mine! (nota mea: mă uit – e atât de fragilă!). Există şi nişte limitări fizice, orice aş face nu o să pot să joc o planturoasă. Nu am cum să fiu Mo­nica Bellucci!

Acum ce lucrezi?

Momentan, nimic. Mă duc la castinguri de două-trei ori pe săptămână.

Când îţi vine răspunsul?

Dacă e negativ, nu mai vine niciodată, îţi dai tu seama singur. E o meserie de oameni nebuni, te duci singur şi te res­ping, stai şi gestionezi refuzuri. Dar e OK dacă ştii că nu e vina ta, ci pur şi simplu nu ai fost la locul potrivit.

De ce nu joci în telenovele?

Tricky question! Aş juca în seriale, e unul care mi-a plăcut.

Care?

„Băieţi buni“! Hai să îţi spun ceva: când faci un film de artă, ai un timp în care te pregăteşti, te gândeşti la chestia aia, faci nişte repetiţii, poţi să te aşezi în personaj, ceea ce îi dă o consistenţă, acolo ai mai puţin timp. „Hai-hai!“, e totul acum, repede. Poate sunt eu foarte de modă veche, aşa am învăţat de la Cătălin Naum, de la Ion Cojar.

De ce nu pleci în America?

Din cauza vârstei. Cine mai caută o actriţă la 36 de ani? Şi apoi, aş juca numai est-europence, oricât de bine aş vorbi eu engleza. M-am tot gândit după „Poliţist“ să plec. Dar, sincer, aş pleca la Londra.

Cum e pe covorul roşu?

Până în anul în care am fost eu, la „Un certain regard“ era covor albastru. Eh, în anul acela a fost roşu! Era ud, că plouase, dar era roşu! E o nebu­nie, e o magie din care nu ţi-ai dori să te trezeşti. Cânta Mirabela Dauer pe Coasta de Azur! Am râs! Dumnezeule!

Ce covor ai acasă?

(râde cu poftă) Să ştii că am locuit şi pe Ma­gheru, într-o garsonieră, lângă Biserica Italiană, dar acum stau în cartierul Rahova. Îmi plac mult contrastele!

Care e următorul pas?

Aştept cu nerăbdare rolul principal pentru care sunt pregătită acum. După ce am văzut „Poliţist, adjectiv“, am stat cu Corneliu Porumboiu la o ca­fea şi apoi, vreo cincisprezece minute m-am dus să mă plimb, m-am aşezat într-un parc şi am zis: „Mamă, ce mi s-a întâmplat!“.

Care e filmul tău preferat?

„Breakfeast at Tiffany’s“.

Ai şi tu Tiffany’s-ul tău? Unde?

La Ateneu, în Bucureşti.

Cât timp rezişti departe de casă?

Cam trei zile, după aceea mi se face îngrozitor de dor, indiferent cum e Bucureştiul. Uite, de curând, am visat că nu mai existau câinii vagabonzi. Am vi­sat că mergeam pe străzi şi nu mai erau! Băi, dar unde sunt câinii? Să vezi că au luat câinii! Şi eram fericită! Nu am nimic cu ei, săracii, dar poate că ar trebui făcut ceva. Când plec, totul îmi lipseşte.

O zi din viaţa ta cum e?

Niciodată la fel.

Ce este conştiinţa?

După „Poliţist“, am luat şi eu DEX-ul, l-am tot întors, m-am întrebat şi, sincer, habar n-am! Cred că e bine să fii împăcat cu tine.

Dar dacă eşti în război cu tine, faci artă!

Da, dar nu e confortabil deloc. Multă lume mi-a spus: „Dar, vai, voi, actorii! Poate ar trebui să te duci la un psiholog!“. „Mă, ai înnebunit? Vrei să mă repare ăla? Şi eu ce mai fac? Din ce mai trăiesc? Toa­te trăirile mele, toate căutările… Eu cu ce mai mun­cesc? Asta e materia mea primă: sentimentele“.

Eşti Taur, cum e Taurul?

Foarte bună zodie. Femeile Taur sunt de reco­mandat, sunt răbdătoare, sunt îngrozitor de altru­iste.

Înseamnă că o să fii o soţie bună.

Sunt absolut convinsă, mai greu e să fac pasul. Mie mi se pare că s-au denaturat relaţiile dintre oameni, în disperarea asta de a alege. Ce fac, ce aleg? A făcut mişto Dumnezeu de noi. Vrei liber arbitru? Bine, ia!

Dacă nu cădea comunismul, ce erai?

Mă alergau ăştia să mă bage în fabrică, cred că mă băgau şi la puşcărie ăştia!

Ar trebui legalizată marijuana în ţara noastră?

Ha! Dacă unora le face bine… Eu nu cred că e aşa o mare nenorocire, oricum nu e genul meu de dis­tracţie. Eu ador şueta şi boemia! Ai văzut în filmele lui Rohmer (n.r. – Eric Rohmer, cineast francez) cum stau ăia şi vorbesc, şi vorbesc, şi vorbesc! Eu parcă sunt o rătăcită din filmele lui Rohmer.

OK!, 2.10.2012

Advertisements