Tags

, , , , ,

La o întâlnire de început de toamnă, a vorbit pentru OK! despre familie, politică, Traian Băsescu, despărţiri, alegeri, paparazzi şi cum e când treci de la a patra la prima putere.

Café Verona, exterior, zi. Aici, la kilo­metrul zero al hipsterilor, o aşteptăm pe Adriana Săftoiu, fostă ziaristă, fostă consilieră a lui Traian Băsescu, fostă purtătoare de cuvânt a preşedintelui Românei, fost deputat PNL, aleasă în circumscrip­ţia electorală numărul 31 Prahova, colegiul unino­minal numărul 7, adică la Urlaţi. Şi-a dat demisia anul acesta, în ianuarie, în contextul – aşa cum spune clişeul – evenimentelor din Piaţa Universi­tăţii. A fost singurul parlamentar român care a fă­cut pasul. Adriana Săftoiu, fosta soţie a lui Claudiu Săftoiu, fost şef la Serviciul Român de Informaţii Externe şi, deocamdată, până la noi directive ale Puterii, preşedinte al Televiziunii Române.

Întârzie. Vine din Otopeni, stă departe de tu­multul Capitalei. Pe 11 septembrie, Adriana Săfto­iu a împlinit 45 de ani, deşi nimeni nu ar crede asta. Este o femeie sigură de ea, frumoasă, cultă şi inteligentă, care ştie să răspundă întrebărilor cu alte întrebări. Am scrie că este de succes, dacă nu ar fi prea puţin.

Ce mai faceţi, doamnă?

Adriana Săftoiu Chiar mă întreb de ce mă cău­taţi voi pe mine, mai ales că nici în Parlament nu mai sunt.

Tocmai de aceea.

Ce să fac? Sunt foarte încântată că fiul meu, care are unsprezece ani şi jumătate, citeşte.

„Cei trei muschetari“?

Nu, asta nu i-a plăcut, chiar m-a întrebat: „Ce ţi se pare funny că se băteau nişte unii cu săbiile?“.

Mai are timp.

Nu cred, după părerea mea, „Muschetarii“ tre­buiau consumaţi acum. Dar e altă epocă, sunt alte priorităţi.

Ce vrea să se facă?

Nu ştim încă. Sincer, cred că îmi e aproa­pe indiferent, dar aş vrea să fie ceva care să îi dea satisfacţii. Ştiu cât de impor­tant e, trebuie să vezi la final că o faci cu plăcere.

Vine chelnerul, Adriana Săf­toiu îi cere o apă plată cu lă­mâie. Deci, aşa!

Vorbiţi despre pasiune. Nu era mai bine în presă, doamnă?

Nu. Aici sunt de acord cu Borges: cinci ani în presă sunt suficienţi.

După aceea ce se întâmplă?

Eu am simţit nevoia să trec de la „a arăta“ la „a face“.

Este gazetăria o meserie de tinereţe?

Da, cred că ţine foarte mult de vârstă, de dispo­nibilitate, plus că mai e ceva: nu ai atât de multe certitudini. După treizeci şi cinci de ani intervin certitudinile, începi să scrii ca şi cum lucrurile sunt doar în nuanţele respective.

Practic, nu mai pui întrebări.

Da. Am ajuns să mă suspectez şi pe mine de lu­crul ăsta.

Vine din nou chelnerul, aduce apa plată cu lămâie. Adriana Săftoiu constată că se trece de la „sticlele“ de plastic la cele de sticlă. „Sunt mai scumpe cele la sticlă?“, se interesează. Vrea să afle cât e costul de producţie. Chelnerul nu ştie, dar ne lămureşte că patronii le preferă pe cele 0.33, fie ele de sticlă sau de plastic. Adriana Săftoiu se bucură că, măcar, are loc actul reciclării.

Vreţi să salvaţi planeta?

(Râde) Bineînţeles. Tu nu vrei?

Am auzit că atunci când v-aţi angajat la Guvern, în 1998, Radu Vasile a întrebat „Cine e cea mai rea ziaristă de politică din ţară?“. Eraţi rea?

Da, foarte rea. Eram neiertătoare.

De ce?

Îmi plăcea foarte tare să iscodesc, să surprind lucrurile care nu merg. Pot să spun cu foarte mul­tă sinceritate: nu făceam pasiuni pentru oameni. Nu îmi amintesc să fi scris de bine sau de rău doar fiindcă îmi plăcea sau nu cineva. Îmi amintesc un schimb de replici cu Ion Caramitru, care tot anun­ţa că îşi dă demisia. Şi se apropia data, după cum anunţase, care, întâmplător, era 30 decembrie. Şi l-am sunat să îl întreb de demisie. Era la munte, mi-a spus că e pe pârtie, la schi, să îl las, a continuat ireverenţios pentru un membru al Guvernului şi pentru un om de cultură. Nu pot să spun că nu m-am înfuriat, dar pot să spun că nu l-am „vânat“. Eram rea, dar nu aveam pasiuni de genul acesta, deşi erau destui oameni care nu îmi plăceau.

Domnul Băsescu vă plăcea?

Eram în 1995, se făceau cursuri de presă la Uni­versitatea Mării Negre şi la unul dintre ateliere era invitat Traian Băsescu, care cred că era secretar de stat în Ministerul Transporturilor. La atelierul la care eram eu trebuia să vină Băsescu. Şi noi am zis: „Cine?! Nu îl cunoaştem!“. Nu ne spunea mare lucru numele lui, am chiulit toţi.

Cum a fost prima întâlnire cu Traian Băsescu?

Contondentă. Eram într-o vizită în Ungaria, eu eram ziarist la Mediafax, el a întârziat la întâlnirea respectivă cu oamenii de afaceri. Era o întâlnire care se petrecea cu presa de faţă şi nu s-a dus la prezidiu, s-a aşezat la masa la care eram noi, cei din trustul Pro. Dacă tot s-a aşezat cu noi la masă un ministru, am început să îi pun întrebări. L-am între­bat despre CFR, despre privatizări, a răspuns, am notat, am făcut ştiri, am transmis, a apărut. După două zile, după şedinţa de Guvern, a întrebat: „Măi, Săftoiu e pe aici?“. Eram, bineînţeles: „Da, s-a întâmplat ceva?“. Mi-a zis de faţă cu toţi colegii: „Auzi, dar tu cum poţi să scrii fără să mă întrebi pe mine?“. Şi i-am răspuns: „Dar dumneavoastră de când credeţi că trebuie să vă cer eu aprobarea pentru ce scriu? V-aţi aşezat la masă, aţi vorbit, asta e culmea! Dacă aveaţi ceva care nu trebuia publi­cat, trebuia să ne spuneţi că e off the record!“. A zâmbit, tot aşa, în stilul lui hăhăit, şi a zis: „Eh, de fapt voiam să îţi mulţumesc“. E stilul lui, ştii? Asta a fost prima confruntare cu el.

V-a plăcut?

Într-un fel, faptul că nu s-a formalizat foarte mult mi-a plăcut. Am apreciat, totuşi, perioadele în care ştia să îşi ceară scuze.

V-a schimbat Traian Băsescu viaţa?

E mult spus.

Unde nu eraţi fără întâlnirea cu Traian Băsescu?

În momentul în care am optat pentru Facultatea de Litere şi am ajuns în Bucureşti, eram convinsă că voi fi profesor.

V-ar fi plăcut?

Foarte mult.

Cum e marea trecere la politică?

A trecut mult timp, amintirile mele suportă mo­dificările înţelepciunii. Atunci ştiu că a fost foarte greu. Relaţiile cu ziariştii, care până atunci îmi erau buni prieteni, s-au schimbat peste noapte. Aveam şi o problemă cu mine: până atunci eram învăţată să văd doar ce nu mergea în actul de guvernare, de acum trebuia să le spun junaliştilor: „Da, sigur, dar mai este şi asta, şi asta, şi e bine. Să vă spun ce lucruri minunate am făcut, totuşi!“. Am desco­perit cât de greu e să vinzi lucruri bune. Eu acum am redus totul într-un mod primitiv. Evident, nu puteai să te duci în faţa presei şi să spui: „Tocmai am dat cu mucii în faso­le!“. Decât să mint presa, preferam să omit anumite subiecte. Am minţit prin omisiune, erau situaţii în care trebuia să fac asta.

Aţi fost la o bursă în Boston. Cum a fost America?

Pe mine mă inhiba, dar e locul în care m-am simţit extrem de bine. Altăda­tă am fost într-o vizită oficială, era opt seara şi, după o zi întreagă în deux-piéces şi pe tocuri, simţeam că mă prăbuşesc. Şi un prieten foarte vechi, din Washington, mi-a cerut să ne vedem. Tocmai îi spuneam că sunt frântă, că am tocuri, că nu îmi vine să cred că trebuie să fac drumul pe jos, şi mi-a zis senin: „Dar poţi să îţi dai pantofii jos şi putem străbate drumul până la hotel fără pantofi, nu e nicio problemă“. Şi mi-am dat seama că da, se poate. Dacă făceam aşa în Româ­nia, scriau că sunt nebună, apăream în „Cancan“ sub titlul „Adriana Săfto­iu e depresivă“.

Aţi apărut des în „Cancan“?

Pe mine mă miră ce scriu ei sub foto­grafii. Am stat de vorbă cu un student care îşi făcea Masterul în Comunicare. Ne-am întâlnit ca să îi răspund la câte­va întrebări, cum m-am întâlnit acum cu voi. Nu l-am mai văzut niciodată pe student, care ajun­sese la mine re­comandat de un coleg parlamentar. A apărut o poveste de genul: „Adriana Săftoiu corupe minori. El ia notiţe, ea îi spune ce are de făcut!“. Eram side­rată. Există persoane care trăiesc din asemenea aberaţii.

Cum facem să ne gestionăm corect libertatea?

Dacă trăieşti în obsesii şi nu te baţi cu propriile tale limite, poate să ţi se pară totul arid.

Poţi să trăieşti în afara sistemului?

Asta e o discuţie foarte grea. Nu sunteţi încă, presupun, în situaţia de a fi părinţi. Greşesc?

Nu.

Când copilul trebuie dus la grădini­ţă, alegi deja să îl introduci într-un sis­tem. Nu am nimic cu anarhiştii, sunt simpatici, până la o anumită vârstă. De la o anumită vârstă încolo, nu îi mai suport.

V-aţi trăit anarhia?

Oho!

Când?

Pe la şaisprezece ani, când am fugit de acasă la bunici, fiindcă nu mă lăsa mama la un concert al „Ce­naclului Flacăra“. În mine există un sâmbure de om revoltat, ca de lider de sindicat.

Credeaţi că veţi schimba lumea?

Credeam că o să contribui la asta cu un grup mare, inimos. Din criza economică mai ieşi, din criza asta morală – foarte greu. Care ne sunt reperele? De unde le iei? De la televizor? Cum îi faci pe tineri să ajungă să citească?

Cum vă raportaţi acum la „Cenaclul Flacăra“?

Cu foarte multă nostalgie.

Înţelegeaţi atunci că era o supapă controlată de regim?

Nu. Eram mult prea tânără, aveam 15-16 ani. Fiind din Arde­al, cântam cu mult patos „Treceţi batalioane române Carpaţii!“ sau „Avram Iancu“. Rezonam la pie­sele acestea.

În Ardeal exista, însă, o magie aparte, care s-a pierdut.

Absolut!

De ce?

Asta nu am descope­rit-o noi. A descoperit-o Gustave LeBon (n.r. – sociolog francez) acum o sută şi ceva de ani: mulţimile au nevoie de modele pe care să le urmeze. Ceea ce se întâmplă cu noi nu are cum să stârnească pasiunea bună, că pasiune există. Uită-te la noi cu ce poftă ne înjurăm! Cât de uşor poţi să îi spui cuiva: „Prostule, urâtule, băsistule, uselis­tule!“. Oamenii politici nu pricep că modul în care ei fac politică, modul în care ei discută formează mentalul colectiv.

Văd că încă folosiţi o separare între „ei“ şi „noi“.

Adică?

Adică aţi fost printre „ei“.

Sunt de acord cu tine că şi eu am fost. Nici nu ştiu ce să spun: e un semn de abandon că mi-am dat de­misia din Parlament?

Cum aţi luat decizia?

Sunt unele cuvinte pe care mă stânjenesc să le spun, pentru că s-au golit de conţinut: demnitate, onoare. În ianuarie, văzând tot ce se întâmplă, văzând aroganţa PDL-ului de atunci, care e aroganţa USL-ului de acum, fiindcă nimeni nu învaţă nimic, am spus că singura formă e să îţi depui mandatul şi să laşi oamenii să mai aleagă o dată.

Aţi mai spus atunci că era vina parlamentarilor aflaţi la primul mandat.

O, da!

Aţi fost singurul parlamentar care şi-a dat demisia, dar le-aţi explicat de ce oamenilor care v-au ales?

Poate nu suficient.

Aţi fost la Urlaţi?

Acum o săptămână am fost într-o comună unde am tăiat panglica de inaugurare a unei grădiniţe. E nouă, e o frumuseţe. M-am bucurat că am reuşit printr-un amendament la bu­get să îi ajut să o termine.

Candidaţi în toamnă?

Întrebarea e dacă merită. Unino­minalul e o păcăleală incredibilă, creezi falsa imagine că legi parla­mentarul de glie, că îl legi de cole­giu. Nu ai, însă, nicio pârghie să îţi gestionezi corect „uninominalul“. Era mai cinstit „pe liste“.

Ce aţi căutat în politică, doamnă?

Dar de ce spui asta?

Pentru că sunteţi atipică.

De ce sunt atipică?

Fiindcă aveţi o meserie la bază.

Spune-mi, cum altfel se schimbă clasa politică?

Nu trebuie să fii neapărat cu ei ca să schimbi lucruri.

Măi, să ştii că nu. Îţi spun din in­terior: numai din interior se poate schimba.

Ce este conştiinţa?

Să ştiu că dacă am greşit nu am facut-o cu rea-credinţă. Să nu mă je­nez de propriile mele fapte…

Şi aţi făcut?

Am mai făcut, de ce să nu zic, dar foarte puţine în politică. Din 1998 şi până azi s-ar fi aflat… Dacă aş fi făcut lucruri scandaloase, nu aş fi scăpat.

Nu v-aţi ratat viaţa personală?

E evident că relaţia mea cu Cla­udiu Săftoiu a fost afectată de cari­erele noastre. N-a fost uşor. Am fi avut mai mult timp să comunicăm. E chiar culmea să te ocupi de comuni­care şi să nu îţi dai seama că nu faci asta la tine acasă.

Sunteţi des întrebată şi pe forumuri, lumea vrea să ştie: ce aţi găsit la fostul soţ, Claudiu Săftoiu?

Eram tineri şi ne-am iubit.

OK! Magazine, 17.10.2011

Advertisements