Tags

, , , , ,

L-am provocat la un interviu, în ciuda programului său încărcat. A marcat şi de data asta. Pentru fiecare întrebare, găseşte cel mai elegant răspuns. Numai el ştie cum reuşeşte!

Suntem pe Şoseaua Pipera, la sediul GP Holding. Gică Popescu: om de afaceri, fost mare fotbalist, internaţional ro­mân cu o carieră fără egal. Vine la bi­rou în zori şi nu pleacă niciodată mai devreme de şase seara, dar se întâmplă să plece şi la miezul nopţii. Gică Popescu împlineşte peste câteva zile 45 de ani şi păstrează aceeaşi siluetă ca acum un deceniu, când încă juca la cel mai înalt nivel. Cum naiba reuşeşte? „Peşte şi paste, sunt un mare bucătar!“. Nu despre gastronomie vorbim, însă, mai departe, ci despre lecţii de viaţă şi de business, despre tinereţe şi despre inconştienţă, despre curaj şi despre viitor.

Gică, vreau să vorbim despre ce lecţii ai luat de la viaţă.

Gică Popescu Uite, am învăţat câte ceva de la fiecare. Pentru afaceri, am învăţat multe de la Gi­ovanni Becali.

De la Giovanni?

Da, când negocia cu Barcelona, Giovanni s-a pus în genunchi în holul unui hotel de lux. În ge­nunchi s-a pus şi ţipa: Juan (n.r – Juan Gaspart, preşedintele de atunci al Barcelonei), îţi dau cuvântul meu că acestea sunt condiţiile pe care le-am agreat. Era un hotel unde nu intrai decât cu cravată, lux. Ce să facă Juan? „OK, Giovanni, ridică-te, OK.“ Negocia cum puţini ştiu să o facă. Eu, Dan Petrescu şi Gică Hagi nu am avut nicioda­tă contract semnat cu el. Totul pe încredere, pe palmă bătută. Eu am luat o lecţie de viaţă de la un om din boardul de conducere de la Phillips (n.r. – sponsorul echipei PSV Eindhoven), când a bătut palma cu cei de la Tottenham pentru mine (n.r. – Popescu s-a transferat de la PSV la Tottenham în anul 1994). În tranzacţia respectivă, eu trebu­ia să iau o sumă importantă de bani. Se termină negocierea, bem şampania, trebuia să mă urc în­tr-un avion privat şi să plec cu Alan Sugar, care era preşedintele lui Tottenham, la Londra. Îi spun lui Mircea Petescu (n.r. – impresarul de atunci al lui Gică Popescu): „Mircea, dar noi nu semnăm nimic?“. „Băi, Gică, vorbim de conducerea lui PSV Eindhoven!“. Până la urmă, m-a văzut omul că sunt amărât şi mă întreabă: „Gică, ce e cu tine?“. „Ah, nimic“, îmi era jenă să îi spun. Şi îi spune Pe­tescu: „Ar vrea băiatul o hârtie pentru banii ăia“. Se uită la mine într-un fel pe care nu o să îl uit niciodată şi spune: „Cuvântul meu nu este de ajuns?“. Am încremenit în scaun. „E OK, nu e nevoie“, dar aveam inima îndoită. Mi-a dat termen o lună. În a 27-a zi au intrat banii. Am zis: „Da, domnule, asta e! Se pot face lucruri în viaţă fără semnături. Wow!“.

Câţi ani aveai?

26. A venit la timp şi lecţia asta.

Ai făcut şi tu aşa în afaceri?

Da, a venit din partea mea, am mers pe strân­gere de mână. Şi eu spun că în momentul în care eu îmi dau cuvântul face mai mult decât orice contract. Deşi în vremurile astea poate că e mai bine să ai mereu o hârtie la mână, nu pentru că oamenii nu ar vrea să îşi respecte cuvântul, dar uneori criza asta te aduce de nici nu mai poţi să respecţi cuvântul dat. În momentul în care ai semnat, nu îţi mai joci onoarea. Ai avocaţi, se în­tâlnesc, se duelează. Dar când nu ai semnat şi ţi-ai jucat onoarea, ce faci? Ai semnat, pa-pa. Semnat e semnat. Să îţi pierzi onoarea e cel mai grav.

Cu Mircea Sandu (n.r. – preşedintele Federaţiei Române de Fotbal, pe care Gică Popescu l-a înfruntat la precedentele alegeri pentru şefia FRF) cum eşti?

Bine. În presă n-a fost bine.

Aşa face o anumită presă: X a spus asta despre tine, zi şi tu despre el!

Aici intervine inteligenţa celor im­plicaţi. Ah, a spus asta? Mulţumesc! Şi îl suni: ce ai spus? Vorbiţi, explicaţi. De ce să ne spălăm în public? Nu se poate oricum, trebuie să avem o anumită ţinută. Dumnezeule, toţi trebuie să avem o ţinută! Am senzaţia că involuăm ca societate. Ai ajuns să nu mai poţi să deschizi televizorul. Nu se poate! Ce exemplu dăm copiilor noştri? Şi voi, presa, sunteţi de vină! Nu trebuie să scoatem în faţă toate nulităţile. Nu vreau să crească ai mei cu exemplele pe care le dau ziarele acum: fătucile astea cu ţâţele la iveală. Nu vreau ca fata mea să aibă acest exemplu, vreau ca Maria (n.r. – fiica lui Gică Popescu, în vârstă de 12 ani) să aibă exemplu fetele de la gimnastică, oameni care au făcut sacrificii. Asta trebuie scos în faţă. Nu vreau ţâţe şi domnişoare! Nu vreau! E o mare răspunde­re pe umerii dumneavoas­tră. Aşa aţi educat oame­nii să se uite la ţâţe, să se uite la domnişoare. Dar ele nu vor rezista, astăzi sunt, mâine nu mai sunt.

Păi de aia suntem aici cu tine, să dăm altceva.

Vă rog eu, nu mai daţi asemenea e x e m ­p l e societăţii româneşti, că nu progresăm cu astfel de exemple! Scoateţi oameni valoroşi în faţă! Împin­geţi-i, împingeţi-i, împingeţi-i! Gata cu non-valo­rile! E destul, s-a săturat lumea. Treziţi-vă! Vă rog mult: treziţi-vă! Credeţi-mă, oameni buni: nu mai pot să deschid televizorul! Îmi vine să o iau la fugă! Peste tot – doar ce e rău. Nu mai pot cu d-astea! Nu putem să avem şi noi un pic de mândrie ca naţie? Dacă noi nu suntem în stare de nimic, ne mirăm că nu ne iubesc cei de afară? Eu am apărat foarte mult ce e aici, în ţara asta, şi mă doare inima când văd aceste lucruri. Ce facem? Ce facem?

Puţin.

Nimic nu facem! Mă doare această lipsă de dem­nitate. Când aud asta: „Voi, românii!“. Da, mă, noi, românii! Uite, eu am fost căpitan la Barcelona, sunt român şi sunt mai bun ca tine! Numărul 1! Noi avem un handicap prin faptul că suntem români, plecăm şi în sport, şi peste tot, cu handicap, dar de ce să acceptăm? Eu nu l-am acceptat! Român? Da, bă, român, şi am mai multă calitate ca voi! Am fost doi români din cinci străini la Barcelona (n.r. – în anii ’90, la echipele de club din Occident puteau fi în lot maxim cinci străini; cei doi români despre care vorbeşte Gică sunt Hagi şi Popescu)! Păi, măi oameni buni, dacă fiecare dintre noi ar avea acest sentiment de mândrie pe care îl aveam noi, vă spun că am fi Elveţia! Nu trebuie să mai avem complexe de inferioritate. Complexele astea le educăm.

Eşti un om curajos, Gică?

Nu ştiu. Sunt?

Ai înfruntat şi familia Ceauşescu, l-ai refuzat pe llie Ceauşescu, nu ai vrut la Steaua, preferând să rămâi la Universitatea Craiova. Eu cred că eşti. Deci, de unde curajul?

Curajul? Nu ştiu! A fost mai mult inconştienţă. Eram tânăr şi inconştient. Eu am făcut Revoluţie când m-am dus la Ilie Ceauşescu şi i-am zis: „Nu vreau la Steaua!“. Şi m-au luat cu soldaţii înarmaţi şi m-au băgat la cazarmă. Şi i-am rupt contractul în faţă lui Nicolae Gavrilă, comandantul clubului. Nu vin, că nu vreau cu forţa! Tinereţe, inconştienţă.

Aveai ceva cu Steaua?

N-aveam nimic, iubeam Steaua, dar nu cu forţa. Nu merge cu forţa la Gică Popescu! Şi după aceea veneau în fiecare lună şi îmi dădeau câte un vi­deo cadou. Tot ei mie! În fiecare lună câte un video. I-am zis lui Ilie Ceauşescu: „Nu vin, mă, nu vin, că i-am promis primului-secretar de la Dolj, Traian Ştefănescu, un om de ţinută impecabilă, că mă întorc la Craiova“.

Ai vrut să fii liber sau cum?

Dacă vreau, vin de bună-voie, nu mă for­ţa!

Ai putea trăi în altă ţară?

Aş putea, dar nu vreau.

Crezi că vei vrea?

Nu, niciodată.

Cum te vezi peste douăzeci de ani?

Mă văd în capul mesei, cum stă tata acum. Bine, sper să trăiască tata 130 de ani, dar oricum o să îi iau locul şi Nico o să ia locul meu. Ţin enorm la chestia asta, la masă, la familie. Asta e esenţa vieţii: familia, obiceiul, tradiţia. Astea nu trebuie să dispară niciodată.

OK! Magazine, 15v octombrie 2012

Advertisements