Tags

, , , , , , , ,

„Weekend Adevărul” vă oferă un altfel de interviu cu Mihaela Geoană, femeia care a fost, pentru o noapte, Prima Doamnă a ţării.

Sunt articole de ziar care nu au niciun rost, făcute din mofturile redactorilor sau al editorilor, dar mai sunt şi articole de ziar care trebuie scrise. De interviul care urmează era nevoie, căci Mihaela Geoană a fost pentru o noapte, la sfârşitul anului 2009, dacă vă mai amintiţi, Prima Doamnă a ţării. Mircea Geoană i-a spus aşa de frumos atunci: „Mihaela, dragostea mea” – dar, aşa sunt românii!, oamenii mai mult au râs decât să se lase emoţionaţi.

Apoi: mai ţineţi minte „Flacăra violet”? „Care e treaba cu «Flacăra»?”, se întreabă poporul, şi are dreptate să se întrebe. A fost Mircea Geoană atacat bioenergetic? Şi ce s-a întâmplat în noaptea marii dezbateri televizate din care s-a aflat că Mircea Geoană a fost acasă la Sorin Ovidiu Vîntu? Şi, mai ales, ce s-a întâmplat în noaptea în care se părea că, gata, Mircea Geoană a câştigat şi e noul preşedinte al României?

Mihaela Geoană îşi aminteşte că soţul ei a venit acasă obosit şi nervos, în jurul orelor 5.00 – şi zorii erau încă departe. Fraza de atunci a omului politic s-ar putea să fie inexactă, însă sensul ei s-a păstrat: „Mami, cred că pierdem, ne întorc, fură!”. Da, interviul care urmează are rost, fie şi pentru că întrebarea „Cum se împacă Mircea Geoană cu eticheta de «Prostănac»?” trebuia cândva rostită.

Mihaela Geoană ne-a primit şi ne-a vorbit frumos, la sediul Fundaţiei „Renaşterea”, cea mai importantă fundaţie din România care luptă împotriva cancerului la sân. Doamna Geoană mai conduce şi „Crucea Roşie România”, deşi este posibil să ştiţi mai degrabă că mama ei, soacra lui Mircea Geoană, Margareta Costea, a făcut şi a dres.

La fel şi fratele ei – Ionuţ Costea, director la Eximbank. Dar Mihaela Geoană nu cunoaşte fisuri în diplomaţie, îşi păstrează zâmbetul până la sfârşitul celor două ore pe care ni le-a rezervat, explică, răspunde tuturor întrebărilor. Despre această femeie s-a scris că este rea, că se uită urât, însă, ne explică, nu este deloc aşa – pur şi simplu, forma sprâncenelor o dezavantajează.

Cine sunteţi dumneavoastră, doamnă Geoană?

M-am născut în Bucureşti.

Unde?

La Maternitatea Giuleşti. Suntem toţi rapidişti.

Aţi locuit în Giuleşti?

Nu. Am stat lângă Parcul Circului, pe Lacul Tei, acolo. Am locuit până la 6 ani lângă Parc, ne fugărea paznicul când jucam fotbal pe iarbă.

Eraţi băieţoasă?

Eram. Când aveam 6 ani ne-am mutat în zona Charles de Gaulle, cam pe acolo unde e astăzi strada Uruguay. Am făcut clasa I acolo unde e acum Liceul „Jean Monnet”, era în şcoală şi fratele meu, care e mai mare cu doi ani şi jumătate decât mine.

Ştim că sunteţi foarte apropiaţi.

Noi suntem aromâni şi aşa e la noi în familie. Avem respect pentru famile, pentru bătrâni.

Îi sărutaţi-mâna bunicului?

Da, am crescut în spiritul ăsta.

V-aţi crescut şi copiii aşa?

Nu, fiindcă am plecat în America atunci când ei erau mici. A fost şocul cultural foarte mare. Mama e dintr-o familie specială de aromâni, tatăl ei era învăţător, erau oameni educaţi, nu erau oieri, dar ţineau tradiţiile. Bunicii mei nu vorbeau română între ei, vorbeau aromână. Eu vorbesc dialectul şi acum, deşi nu am mai practicat din păcate. Mama mea cu fraţii ei vorbesc în dialect. Când mergeam la bunici, îi pupam mâna bunicului, sigur că o făceam, deşi nu mi se părea foarte normal. Cred că e bine să păstrăm dialectul, sunt cântece, poezii superbe, imnul lor e minunat. Aromânii sunt foarte naţionalişti şi au respect pentru bătrâni, pentru steag. Încerc să îi învăţ şi pe copii.

Ambasada Franţei. La primirea Legiunii de Onoare

Domnul Geoană ştie, vorbeşte?

Ştie câteva cuvinte. Mă doare când văd că sunt dispute între aromâni, că sunt popor, că sunt minoritate. Unchiul meu, Vasile Barba, a fost aromân mare. Eu nu am o opinie educată, dar opinia mea sentimentală este că suntem români şi am fost separaţi de ţară prin conjunctură răspândiţi prin toţi Balcanii, dar ei tot timpul s-au ţinut drept români. Nu cred că sunt francezi sau nemţi, sunt tot români.

Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Am fost superfericiţi! Super! Avem o familie frumoasă, ai mei s-au înţeles bine, mama era profesoară, a predat întâi la liceu şi apoi la Universitate, la ASE, tata era inginer de industria lemnului. S-a angajat stagiar la o fabrică faimoasă care a făcut mobila pentru Casa Poporului, a ieşit la pensie director de acolo. A fost singurul lui loc de muncă ever. Când aveam 10-12 ani şi-au cumpărat prima maşină, un Renault Gordini roşu, să ne facă nouă plăcerea. Mergeam în excursii, făceam picnicuri, cântam în maşină.

Ca în reclamele americane!

Exact! Nu i-am auzit certându-se vreodată.

Ce voiaţi să vă faceţi când eraţi mică?

Printr-a IX-a voiam să mă fac medic, chirurg. Maică-mea era foarte speriată de sânge, leşina, fratele meu e foarte năzdrăvan, juca toată ziua fotbal, venea plin de sânge, îi puneam spirt, îl pansam. Aveam un unchi care era un chirurg celebru, eu eram foarte îndemânatică, calmă, cu sânge rece. M-a luat în sala de operaţie când îl opera pe fratele meu de tendonul lui Ahile şi când l-am văzut cum îl taie mi s-a făcut rău! Mi-a explicat că nu e viaţă frumoasă pentru o femeie, că sunt gărzi, că nu e bine pentru o fată să se încarce cu atâta suferinţă.

Aţi dat la Arhitectură.

Da, tatăl meu lucra cu mulţi arhitecţi şi admira femeile arhitect, pentru că sunt educate, că sunt elegante, că au gust, sunt speciale. Şi mi-am zis că vreau să fiu şi eu aşa. Am dovedit că poţi să intri fără talent la desen, pentru că nu ştiam să desenez, nici acum nu ştiu să fac un căţel, o pisică. Desenul care se dădea la Arhitectură se învaţă. Am făcut şi desen tehnic şi artistic, artisticul constând în a desena case, nu floricele. Am făcut meditaţii, am dat admitere şi am intrat. Eram 12 pe un loc.

A câta aţi intrat?

A 40-a din 120 de locuri. Arhitectura era o lume mai liberă, erau petreceri până la unu noaptea la Clubul Arhitecţilor.

1993. Famiile Geoană şi Copos, la prima aniversare a lui Alexandru

Ce făceaţi la petreceri?

Ascultam muzică. Eram cu Bee Gees, Beatles, Bob Dylan, cum era pe atunci.

Doi membi Bee Gees au murit, nu mai trăiesc. Unul singur mai e în viaţă, dar e bolnav şi el.

Eh, trece timpul.

Vă lăsau părinţii la discotecă?

Părinţii mei au fost foarte deschişi. Am călătorit în străinătate, prin Bulgaria, Grecia, un circuit cu trenul. A fost aşa de frumos! Am fost cu mama şi cu fratele meu. Noi aveam multe rude în Grecia, în zona Salonicului. În 1982, am fost cu Facultatea de Arhitectură, cu Mac Popescu, care organiza excursii de studiu, în America. Am fost zece zile în America.

Unde?

Pe Coasta de Est: Boston. New York, Philadelphia, Washington. Programul se numea „Ambasadorii prieteniei”. M-a impresionat mult. Maică-mea are un frate stabilit acolo, fugit în America cu familia lui, şi mi-au zis să rămân acolo. Era deja de vreo cinci ani acolo. Am vizitat Universitatea Yale şi am fost atât de impresionată de gazonul perfect şi pereţii cu iederă pe ei. Eram atât de şocată de greutatea propunerii, am sunat acasă şi am întrebat şi ai mei mi-au zis: „Faci cum crezi”. Dar era o problemă – nu te mai vedeai niciodată cu ei, nu ştiai că o să pice comunismul. Bineînţeles că doar sugerai ce vrei să întrebi. Îmi plăcea ce văd acolo, dar nu puteam să mă despart de ai mei. Ce era acolo? Gumă de mestecat şi Coca-Cola? Nu-ţi dai seama când eşti copil că nu ai voie să îl critici pe Tovarăşu’. Îmi mai zice lumea „Vai, săracii de voi, aţi crescut în comunism!”. Măi, nu am simţit, noi eram fericiţi. Nu avem, e drept, o educaţie religioasă, nu am avut acces la anumite informaţii şi anumite lecturi pe care alţii le au în anii de liceu, dar per total nu am avut de suferit. Pentru noi, în copilarie şi studenţie, comunismul a fost OK.

Despre dragoste şi cuvântul „prostănac”

Când l-aţi cunoscut pe domnul Geoană?

În anul doi de facultate.

Unde?

La ski, la Predeal.

Ce v-a plăcut la dumnealui?

Nu mi-a plăcut ceva anume, de la început.

Nu v-a plăcut domnul Geoană?!?

Nu prea. Adică nu am fost „Wow! El e acela!”. Nu a fost dragoste la prima vedere, nu am fost şocată de ceva. M-a impresionat totuşi că era foarte inteligent şi bine-crescut. Ştiu că m-a întrebat prietena mea cea mai bună, când m-am întors de la ski: „Cum a fost? Cum e? E frumos?”. „Nu ştiu, nu e nici frumos, nici urât, nu e nici aşa, nici altfel. E înalt, blond cu ochii albaştri, şi deştept”. Mai târziu, când s-a mai maturizat, mi s-a părut că e şi mai bine. Mie mereu mi-au plăcut bărbaţii mai maturi.

Mircea Geoană v-a cucerit cu inteligenţa sa?

Da, m-a cucerit cu inteligenţa. Şi cu faptul că era bine crescut, nu era agresiv. Mircea era într-un grup de cunoscuţi, schiam împreună, am schiat cu toţii. Am nimerit în telescaun împreună, dura douăzeci de minute drumul cu telescaunul, şi am stat de vorbă.

A făcut dumnealui vreo manevră ca să nimeriţi în acelaşi scaun? A premeditat?

Nu cred. Cred că a fost hazard. Eu una nu am căutat-o (râde). Mi s-a părut foarte isteţ, el era începător, eu schiam foarte bine. El avea şi o costumaţie de împrumut, pantaloni maro, geacă verde, era un dezastru! Nu m-a atras cu costumul de ski sau cu tehnica. Apoi am ieşit toţi în discotecă, la Hotel Predeal, apoi m-a sunat când am ajuns în Bucureşti. Am tot ieşit, până când încet-încet… ne-am împrietenit. Am fost doi ani prieteni, şase luni logodnici şi ne-am căsătorit. Totul corect, aşa. Eu aveam 22 de ani când m-am măritat. Eram foarte tânără, totuşi. Deci, mi-a plăcut că era educat, inteligent şi liniştit.

Faptul că nu este foarte combativ a fost ulterior şi un handicap în politică.

Poate că da, dar e ca şi când te duci la un interviu de angajare şi ţi se spune că eşti supracalificat. Nu poţi să te superi, ştii? Eşti bun!

Mircea Geoană şi Bill Clinton, la Aspen (Colorado)

I-a rămas eticheta de „prostănac”, e ca o ştampilă, nu mai scapă de ea. Cum se împacă Mircea Geoană cu eticheta asta de „prostănac”?

E un lucru de foarte prost gust, e o şicană, pe care o folosesc cei care vor să facă rău, să jignească, să te facă să te simţi prost.

A venit domnul Geoană acasă supărat: „Ia uite, dragă, ce mi-a zis Iliescu!”?

Nu, nu. E ca şi cum mi-ar zice mie Iliescu: „Eşti şchioapă!”. „Bine, iar tu eşti prost!”. Mircea e supereducat şi superinteligent şi nu a fost deranjat.

Venind de la Ion Iliescu a cântărit destul de mult.

Da, e adevărat. În acest caz, mie mi-e milă de domnul Iliescu, nu de Mircea.

L-aţi întâlnit, i-aţi reproşat: „Ce ai avut cu soţul meu?”?

Nu, nu i-am spus nimic.

6 decembrie 2009. Mircea Geoană este, pentru o noapte, preşedintele României Foto: mediafax

Domnul Geoană i-a spus?

Nu ştiu ce vorbesc ei. Mircea nu aduce acasă problemele din politică. Vine acasă, petrecem timp cu copiii, ne jucăm cu căţelul, nu facem politică.

Cum îl cheamă pe căţel?

Căţelul are un nume foarte interesant. Îi spunem „Şvai”, de la „şvaiţer”. E căţelul băiatului meu, care era într-o etapă când îi plăcea foarte mult „şvaiţerul” şi el a zis că aşa trebuie să îl cheme.

Ce rasă e?

E un cocker spaniel, auriu, bej, aşa, superăsfăţat.

Sunteţi fericiţi?

Super! E o familie exact cum mi-am dorit, ca aceea în care am crescut.

Care este secretul Mihaelei Geoană?

Secretul e să îţi doreşti foarte mult să fii fericit cu familia ta şi asta să fie sus pe lista ta de priorităţi. Atunci când sunt momente care ar putea conduce la tensiune, pur şi simplu să te gândeşti care îţi e prioritatea. Copiii noştri nu ne-au văzut niciodată certându-ne. M-am mai supărat pe Mircea, pentru că nu venea la unele planuri de familie. Te aşezi, vorbeşti despre priorităţi, iar Mircea, fiind foarte echilibrat, ştie ce să facă.

Cine ia deciziile în familie?

Deciziile care ne privesc pe toţi le luăm toţi. Chiar şi copiii, încă de când erau mici. Bineînţeles că îi ghidonam unde voiam.

Cu cine seamănă copiii?

Băiatul, Alex, e total taică-su, iar Ana e leită eu, şi fizic, şi cum se poartă.

Ce vor să facă?

Alex e student, a terminat anul I, face business la New York, a terminat în primii zece, pe lista de onoare. Sunt foarte mândră de el! Iar Ana e elevă la liceu, aici, la Şcoala Americană. E în clasa a X-a.

Aţi prins fata fumând. Aşa am citit..

Nu am prins-o efectiv fumând. Am prins-o cu un pachet de ţigări şi o brichetă. Mi-a spus că e al unei colege, că nu-ştiu-ce. I-am zis că am trecut şi eu prin asta şi ştiu cum e.

Aţi fumat?

Am fumat în facultate, ce să fac? Toţi fumau la Arhitectură. Era ceva în atelier…! Tăiai fumul cu cuţitul!

Artişti!

Artişti, exact.

Cum aţi rezolvat problema cu fumatul?

Lui Alexandru, că şi el se apucase, i-am spus: sunt unele lucruri care nu se pot face, cât eşti in familia asta, nu te apuci de droguri, de niciun fel, nici de pastile, nici de iarbă, nimic! E zero toleranţă! Fumat şi băut – e la latitudinea ta. Băut la volan, niciodată! Şi înţelege. Nu bea la volan, când mai bea un pahar, vine acasă fără maşină şi îi spun: „Bravo, Alexandru!”. Îi spun că fumatul şi alcoolul îi distrug sănătatea, dar e decizia lui. Dar dacă le dai grade de interdicţie, cred că e mai bine. Anei i-am interzis şi fumatul: „Sub nicio formă! Îţi strică tenul, nu-ştiu-ce”. Pe el l-am lăsat, că e băiat şi în sfârşit. Cred că Ana mă ascultă, sper că nu o face pe ascuns.

Două kilograme de cafea pentru „Micul Paris”

Cu dragostea cum stau copiii? E o perioadă mai grea.

Eu le spun să se gândească bine, dar eu ştiu ce vor face ei? Atunci când ne-am cunoscut, eu şi Mircea, ştiam noi ce ne aşteaptă? Nu ştiam. E soarta. Eu eram studentă la Arhitectură, el era student la Politehnică, unde nu îi plăcea deloc! El a lucrat apoi la CET Sud, în Berceni. Noi stăteam în zona 1 Mai. Făcea o groază până la serviciu! El, băiatul finuţ, educat, nu-ştiu-ce, mergea săracul cu cizme de cauciuc! După câteva luni, începuse să scape înjurături. I-am zis: „Dumnezeule, Mircea, ce faci, înjuri?!?”. Păi ce era pe şantier acolo! Ce auzea săracul! Şi cum se bea acolo, unii aveau sticla în birou, beau din ea ca din perfuzii.

Viaţă de şantier.

Da! Horror! A stat vreun an, apoi a făcut hepatită.

De la mediul de acolo?

Nu ştiu, a fost o hepatită ciudată, nici A, nici B. Trei luni a trebuit să stea acasă, în repaos. Ura şantierul! Încercase să se angajeze la un minister şi l-au refuzat, fiindcă avea dosarul prost, căci aveam eu rude plecate în străinătate. Se vedea blocat, aşa că a dat la Drept, în ’87. A zis că se face avocat, mai câştigă o găină, o ceva (râde).

Dumneavoastră eraţi studentă.

Da, eu am terminat în ’87. Eram stagiar, am luat loc de muncă la Slobozia şi am reuşit să îmi iau un transfer în Bucureşti, fiindcă se proiecta Casa Poporului şi construcţiile mari din jurul ei.

Cât aţi stat la Slobozia? Am văzut o grimasă când aţi spus numele oraşului.

Păi, crezi că era plăcut? Făceai naveta cu trenul… şi nu îţi spun ce era pe naveta aia, ce trenuri erau, cam cum era! Fată singură, la 24 de ani, să stai într-un bloc muncitoresc… Şi era un vânt pe acolo, mamă, mamă!

Dobrogea, Bărăganul!

Da, era urât iarna la Slobozia.

V-a folosit la ceva Arhitectura?

Am profesat câţiva ani. Prima comanda a fost amuzantă: A venit un prieten de-al mamei, un profesor de la ASE, care mi-a spus că are un prieten care are un butic şi că mă recomandă pe mine să i-l amenajez.

Aţi absolivt arhitectură de interior?

Pe vremea noastră era arhitectură şi atât. Nu erau diferenţiate clar, toate erau într-o singură şcoală. Pe mine mă atrăgea arhitectura de interior, pentru că fusesem în anturajul lui taică-meu. Am fost pe Calea Călăraşi şi am văzut o clădire mică, derăpănată – acolo era buticul „Micul Paris”. Mi-a plăcut, am făcut tot, până când la urmă am venit cu un paletar de culori, să stabilim ce culori facem pe pereţi. „Nu”, zice, „ştiu dintotdeauna ce culoare vreau: vreau roz”. „Nu se poate, că nu merge cu astea!”. Voia roz şi a făcut roz! Am primit două kilograme de cafea ca plată, fiindcă atunci costa nu ştiu câţi lei kilogramul de cafea. Am rămas toţi arhitecţii fără serviciu, fiindcă s-au suspendat proiectele de la Casa Poporului. Eu am făcut o mică firmă cu un suedez, m-am descurcat. Am lucrat şi un an în Franţa, ca arhitect în zona protecţiei monumentelor istorice; a fost o experienţă foarte interesantă şi am câştigat foarte bine în acea perioadă.

Vă gândeaţi că o să ajungeţi atât de aproape să fiţi Prima-Doamnă a României?

Nu! Culmea e că Mircea nu ieşise niciodată din România până în 1990. El îşi dorea foarte mult să călătorească. Şi nu putuse din cauza mea, fiindcă aveam rudele acelea afară. El, săracul, era curat ca o lacrimă. De aceea şi-a dorit să se angajeze la Externe, a dat examen la Minister în martie 1990 şi a fost angajat. Era deja în anul III la Drept. Era inginer, vorbea engleză, franceză, un pic de germană, s-a angajat la Direcţia Franţa, referent, ultima treaptă. A făcut o treabă extraordinară! A plecat de la ultimul post din minister şi a ajuns ministru timp de patru ani! A avut o carieră rapidă, fiindcă au fost schimbări multe în societate. Consider că Revoluţia a fost o mare şansă pentru noi, tinerii din acea perioadă.

„Mami, cred că pierdem, ne întorc, fură”.

Vă pare rău că nu aţi urmat sfatul lui Victor Ponta de a nu spune adevărul la întreabrea lui Traian Băsescu despre Sorin Ovidiu Vîntu (n.r. – Mihaelea Geoană a povestit în repetate rânduri cum înainte de dezbaterea televizată între Geoană şi Băsescu, Ponta l-a sfătuit pe Geoană să nege dacă e întrebat dacă s-a întâlnit cu Vîntu)?

Niciodată. Noi, în familia Geoană, suntem oameni oneşti. Până la urmă, adevărul tot iese la iveală. Mai e un lucru care nu se înţelege: că nu era nimic de ascuns, Mircea n-a avut în viaţa lui nicio afacere, niciun proiet cu Vîntu, nimic. Adică, Băsescu se întâlnea prin parcare şi ăsta al meu că s-a dus la el… gata! Dar el s-a văzut şi cu Patriciu, şi cu Voiculescu, şi cu… Te vezi, că nu ai cum să nu te vezi. Dacă te sună ăla şi te invită pe la el, de ce să nu te duci? Te duci, ce să faci?

Şi Băsescu a ştiut să pună întrebarea.

Păi a fost construită tema asta a mogulilor, şi dacă nu era cu Vîntu, era cu altul. Ne văzusem cu Patriciu şi ne-au pozat, şi ştiam că ne-au pozat. Aia era ţinta, să îl decridibilizeze pe o anumită temă, a mogulilor. Dar nu cred că din cauza asta s-au pierdut alegerile.

2008. Petrecere mare la aniversarea de 50 de ani a lui Mircea Geoană, în două acte  Fotografii: mediafax

Dar de ce?

Cred că în mare parte pentru că au fost fraude.

Nu are mai mult timp liber acum, că nu e preşedinte, nu e mai bine pentru familie?

Ba da, are. E mult mai bine! Lumea ne spune: „Vai, săracii de voi prin ce aţi trecut, ai grijă de sănătatea lui Mircea!”, dar nu înţelege că noi suntem OK. Mă uit la ei, la lume… Noi suntem fericiţi. E adevărat că era cea mai mare onoare să se întâmple lucrul acesta – să fii preşedinte.

Ce v-a zis domnul Geoană când aţi ajuns acasă în noaptea alegerilor?

Păi n-am ajuns acasă imediat. După ce s-a anunţat, am stat un pic acolo, am sărbătorit – o şampanie, era un bufet -, după care am ieşit să mâncăm ceva.

Unde aţi mâncat?

Nu mai ştiu, pentru că se suprapun mai multe amintiri, mai multe mese. Oricum, după aceea, în noapte, a ieşit Videanu cu Hrebenciuc la TV… Ţin minte că Mircea a zis: „Plec!”. Şi-a dat seama că se întâmplă ca la Năstase în 2004. A plecat, eu am rămas cu prietenii cu care eram acolo. Eram cu inima cât un purice, l-am văzut că era îngrijorat şi că pleacă. M-am dus acasă şi am stat la televizor să văd ce se întâmplă, cum evoluează. Mircea a venit târziu, să fi fost 4.00 – 5.00 dimineaţa, şi mi-a zis că e posibil să se întoarcă lucrurile. Asta a fost.

Cum v-a spus?

Nu mai ştiu: „Mami, cred că pierdem, ne întorc, fură”. Nu mai ştiu.

Şi ce-aţi spus?

Sunau foarte mulţi din ţară. Sunau pesedişti disperaţi, că voiau să vină în Bucureşti. Manifestaţii de stradă. Mi-a zis atunci: „Ăştia vor să vină în Bucureşti. Ce facem?”. Le-a spus să stea acasă, că aceste lucruri se rezolvă la Curtea Constituţională, că strada nu e o soluţie. S-a gândit că se bat ăia, Doamne fereşte!, se omoară între ei, că-i arestează, şi-i are pe conştiinţă. Nu i-a părut niciodată rău că i-a ţinut în case pe toţi.

A fost încrezător într-o soluţie dată de Curtea Constituţională?

Da, eram toţi foarte încrezători. Aveam foarte multe informaţii şi foarte multe date care arătau că a fost fraudă. Ştii? – când eşti onest, eşti sigur că ţi se face dreptate. Spui că nu va accepta nimeni o nedreptate. Ţin minte zilele în care au construit cazul pentru Curtea Constituţională. S-au luat listele din diaspora, s-au introdus CNP-urile scrise de mână în calculator şi se verificau. La fiecare pagină erau câte două-trei-patru fie cu CNP nevalid, fie se repeta CNP-ul de pe altă pagină. Toată lumea introducea date în calculator, şi eu, şi toate cunoştinţele mele. S-au introdus în jur de 7.000! CNP-urile erau între 12 şi 13% false! Veneau oamenii, au venit cu hârtia de undeva din sectorul 2, de la o secţie de vot. Acolo se număraseră voturile, erau rezultatele, de exemplu: Geoană – 7.000, Băsescu – 3.000. Şi pur şi simplu au inversat cifrele! A apărut Băsescu cu 7.000. Şi nici n-am scos toate dovezile pe care le aveam, ar fi trebuit să stea cineva toată ziua la televizor pentru a prezenta toate informaţiile care demonstrau frauda. Am crezut, la un moment dat – şi cei din partid au fost încrezători – că e substanţial ceea ce au ei ca dovezi şi că se poate ajunge la dreptate. După aia, a început o nebuloasă şi Curtea a dat unanimitate pentru Băsescu. Nu ştiu exact care au fost sforile, meciurile, ce s-a tras, ce nu s-a tras, nu ştiu.

Sindromul „Elena Ceauşescu”. Şi soacra

V-ar fi plăcut viaţa asta de soţie de preşedinte?

Sincer? Pentru noi era cea mai mare onoare. Mi-ar fi plăcut, din acest punct de vedere, de ce să nu recunosc. Cred că şi Mircea ar fi făcut o treabă foarte bună, cred că şi eu aş fi făcut lucruri utile. Am fi fost vizibili, am fi fost acceptaţi în toată lumea, aşa cum trebuie să fie un preşedinte şi familia lui. Singurul lucru care nu-mi pica bine era perioada şi faptul că erau încă mici copiii mei. Nu terminaseră încă liceul şi li s-ar fi schimbat total viaţa să fie fii preşedintelui, cu SPP-işti după tine, fără intimitate. Data viitoare va fi mult mai simplu, vor fi studenţi amândoi şi, ce să mai, suntem gata! (râde)

Mai aveţi gânduri din astea? Candidează domnul Geoană în 2014?

Da, cred în continuare că Mircea ar fi potrivit ca preşedinte. Dacă se vor aşeza „astrele” în aşa fel încât să fie nevoie de el, se poate. Dacă nu, nu va fi o tragedie pentru noi.

La Fundaţie, aici, cum e?

Avem ceva probleme financiare. Ne-am şi dezvoltat mult, se strâng banii mai greu, femeile n-au bani pentru a se testa, statul nu reuşeşte încă să implementeze anumite proiecte cum ar fi screeningul pentru cancerul de col uterin – proiect în care şi noi am fi implicaţi -, e o conjunctură foarte proastă din punct de vedere economic. Ne adaptăm şi sperăm că lucrurile se vor îndrepta.

Şi la „Crucea Roşie”?

Merge bine. Am accesat un proiect de două milioane de euro şi am înfiinţat centre de predare a măsurilor de prim-ajutor în toate judeţele ţării. E un lucru foarte util şi se susţine financiar singur: aceste cursuri se plătesc, sunt recunoscute la nivel european, orice om are nevoie de ele, este un certificat recunoscut peste tot în lume. Un alt proiect pe care l-am pornit şi sunt tare mândră de el este „Banca de alimente”. Atunci când fac cumpărături, oamenii sunt încurajaţi să cumpere ceva în plus – o conservă, o pungă de paste făinoase, orice aliment greu perisabil – şi să doneze după ce-l achită la casă. Se strâng alimente foarte bine şi am ajutat foarte multe familii prin acest proiect. Culmea este că oamenii care au coşul cu mai puţine alimente în el sunt cei care fac donaţii.

Ştiţi că şi asta a fost o temă de campanie, că „Banca de alimente” ar fi fost folosită ca platformă pentru mită electorală.

Doamne fereşte! Pentru PSD sau orice alt partid nu am făcut nimic, niciodată! Am ţinut totul atât de separat…. Bun, că încearcă unii şi alţii să te atace, să speculeze, asta este altceva.

S-a mai zis că Mircea Geoană e controlat de soţie şi de soacră. Aşa e, îl controlaţi?

Sunt răutăţi pe care le lansează lumea. A fost sindromul „Elena Ceauşescu”, pe care l-au aplicat la Dana Năstase pentru a o şicana, cu mare succes şi tot încearcă să-l aplice şi la mine. Dar nu cred că la noi a prins atât de mult, pentru că au mai trecut câţiva ani şi pentru că nu prea au ce spune. Niciodată nu am amestecat campania electorală cu Fundaţia „Renaşterea” sau cu „Crucea Roşie”. Nu că n-aş vrea să-l ajut pe Mircea, dar, vă spun sincer, cred că-l ajut mai mult aşa, pentru că lumea ştie ce fac eu. Şi mă numesc Geoană. Nu Popescu. E subliminală campania, dacă vreţi. Faptul că fac ceea ce fac şi sunt soţia lui – e suficient. N-am împărţit niciodată fluturaşi, nu le-am zis „Votaţi Geoană pentru că v-am făcut nişte analize gratuite”, dar femeile ştiu.

Şi cu soacra? Cum s-a creat imaginea asta a doamnei Margareta Costea, că a luat certificat de revoluţionar în mod fals, că a făcut…

Pe mine asta mă doare cumplit. Nu arăt, ca să nu le dau satisfacţie, că ar învârti cuţitul în rană duşmanii. Mama este o persoană religioasă, care nu ştie decât să ajute, care a crescut nouă copii orfani, care n-a făcut decât bine în jurul ei. Mama este un om extraordinar! A fost la un moment dat un domn, asistent la ASE, pe care maică-mea l-a tot ajutat. Acel om, acum, fiind plătit de diverşi duşmani politici, a tot atacat-o. A sugerat că are certificat de revoluţionar fals. Şi mama a fost cercetată de procuratură, s-a dus, s-a prezentat, „ a dat cu subsemnatul”, a scris, s-a dat hotărâre judecătorească, care confirma că era totul în ordine cu certificatul mamei. Păi n-a mai zis nimeni nimic, nu s-a mai spus că femeia asta a fost plimbată doi ani fără motiv! Mi se pare revoltător că s-a făcut un mare subiect din faptul că o persoana este bănuită de o ilegalitate, dar nu se spune nicio vorbă atunci când justiţia decide că acea persoană nu a făcut nicio ilegalitate.

Care e cea mai mare bucurie a dumneavoastră?

Cea mai mare bucurie şi satisfacţia a noastră este că ne plimbăm cu toţii în parc sau pe stradă şi oamenii ne salută sau ne privesc cu prietenie, nu e unul care să ne înjure sau să reproşeze ceva.

Mergeţi fără bodyguarzi?

Fără! Lumea ne salută. „Domnule Geoană, nu-ştiu-ce… Cu dumneavoastră scoteam ţara din necaz!…”. Visul lui Mircea, de când era în America, era să vadă steagul României cum se ridică la NATO. Era pentru el culmea succesului. A reuşit. Sunt sigură că, dacă am trage linie acum, ar fi totul bine din punctul de vedere al carierei lui. Şi este cu conştiinţa împăcată.

Ce v-ar plăcea să faceţi şi n-aţi apucat încă?

Să avem o viaţă liniştită. Ne place foarte mult să călătorim, o să-mi placă foarte mult să-mi cresc nepoţii, abia aştept.

Sunt speranţe de la băiat? E mai Don Juan sau mai retras?

E liniştit, cu toate că e un băiat foarte drăguţ şi are succes la fete. Dar mi se pare prea matur, prea serios pentru vârsta lui. Vrea o fată să fie şi frumoasă, să aibă şi ce vorbi cu ea, să fie şi inteligentă, şi sofisticată! Păi, wow! Deocamdată, lasă mai jos ştacheta! Sper să-şi găsească ce caută, dar e încă tânăr, la 19 ani. Mai are timp.

„Mihaela, dragostea mea…”

Aţi spus c-aţi fi deschis altfel Palatul Cotroceni, ca la Casa Albă…

Sunt foarte multe idei despre cum s-ar putea deschide Palatul Cotroceni. Poţi să-l deschizi pentru anumite evenimente culturale pe care vrei să le susţii, pentru evenimente de caritate care sunt importante. Sunt, de exemplu, grădinile care pot fi folosite. Cred că ar trebui să se întâmple dineuri, recepţii, expoziţii, spectacole, foarte multe lucruri şi la un alt nivel. Păi, nu poţi să ai tacâmuri de inox şi suport de hârtie pe farfurie la Palatul Cotroceni! Este foarte mult rafinament care ar fi de adus. Dar sunt sigură că se va întâmpla atunci când va fi acolo o familie care dă atenţie şi lucrurilior acestora, o familie în adevăratul sens al cuvântului, care decide să fie implicată împreună, ca familie. E o chestiune de persoană. De aceea spun că s-ar fi putut face mult mai multe şi că ar fi fost o oportunitate. Dar e multă muncă. Şi în Ambasada de la Washington, când ne-am dus noi, a fost prima dată când acea instituţie a avut bucătar. Şi aveam mese despre care vuia Washingtonul! Acolo contează foarte mult relaţiile interumane, relaţiile de familie. Participam, ca activitate diplomatică, deci ca la serviciu, la evenimente diverse cum ar fi turnee de tenis. Jucam tenis şi ne făceam relaţii! Acolo, persoanele oficiale, în orice speech, mulţumesc soţiei sau partenerei pe numele mic, e ceva normal.

Aici aţi rămas cu eticheta „Mihaela, dragostea mea”.

Care a fost cea mai frumoasă declaraţie din viaţa mea! Şi, în lumea noastră misogină, cred că e şi un act de curaj din partea unui bărbat să facă asta. Eu, pur şi simplu, îi dispreţuiesc pe cei care o iau drept o glumă. Nu mă aşteptam să-mi spună aşa, mai ales că Mircea nu a afişat sentimente. El e un tip rezervat, echilibrat interior.

A fost foarte ironizată această declaraţie de dragoste.

Nu-s obişnuiţi oamenii cu stilul acesta, dar se vor obişnui. Poate că suntem un catalizator în schimbarea asta. Aici, când Mircea era ministru de Externe, am încercat să mă implic respectând cutuma ţării. În America, se aştepta de la tine să fii activ, să faci relaţii cu celelalte soţii. De exemplu,venea un ministru care solicita întrevedere cu o oficialitate americană şi i se răspundea că nu se poate realiza întâlnirea, pentru ca acea oficialitate că e plecată în străinătate, dar eu o sunam pe nevasta respectivului şi ne invitau la ei acasă, pentru o scurtă vizită, chiar înainte de a pleca spre aeroport.. Extraordinar! Prin relaţii personale, făceai multe lucruri. Aşa l-am ajutat pe Mircea Ciumara să se vadă cu preşedintele Băncii Mondiale! Dacă faci aşa în România, poate fi considerat trafic de influenţă! A fost, spre exemplu, Benjamin Netanyahu, premierul Israelului, în vizită la Bucureşti. Era cu soţia şi cu copilul. I-am invitat acasă, am luat masa. M-am înţeles foarte bine eu cu soţia lui. Soţii erau la minister în discuţii oficiale. La un moment dat, ea s-a dus la cumpărături şi a lăsat copilul acasă cu copiii mei şi au făcut bradul de Crăciun. Ei fiind evrei! Îşi povesteau fiecare: „Noi aprindem lumânările de Hanuka” (n.r. – mare sărbătoare evreiască), „La noi vine Moş Crăciun”. Foarte frumos! Altă dată, a venit soţia liderului palestinian. Am invitat-o acasă, la un ceai. Aceste momente sunt importante şi aduc un plus relaţiilor oficiale dintre persoane.

Cât timp mai aveţi să petreceţi împreună?

Acum e OK!

Mai mergeţi la ski?

Încercăm să ne mai luăm cinci zile, o săptămână să mergem. Jucăm tenis toţi 4. Încercăm în fiecare vacanţă să avem o vacanţă toţi. Quality time, cum zic americanii. Să poţi să vorbeşti, să asculţi. Duminica,în general în weekend, încercăm să mâncăm împreună, să petrecem mai mult timp ca familie.

Vă place fotbalul?

Îmi place fotbalul, îmi displace total lumea fotbalului. Dar faptul că Mircea şi Alexandru sunt foarte pasionaţi, ei ţin cu Rapidul, ne face să ne bucurăm şi noi, fetele, de bucuria lor. Mergem la meciurile mai importante, nu toată ziua.

Se vorbeşte urât pe stadion, ca pe şantier.

Acolo unde stăm noi nu se vorbeşte urât (n.r. – la lojă). Când strigă toată lumea un anumit lucru, da, e urât. În rest e bine.

Sunteţi prietenă bună cu doamna Copos.

Da, de mult timp. Alex a făcut primii paşi în parc, de la mine la ea. Suntem implicate în proiecte de caritate împreuna şi ne leagă o frumosă prietenie.

Flacăra violet?

Asta a fost greşit plasată la noi. A fost un lucru pe care l-a scos pe gură domnul Hrebenciuc, şi atât. Nu ştiam, nici acum nu mi-e clar ce e asta. La noi a fost alt subiect.

Atacuri bioenergetice. Există aşa ceva?

Nu ştiu, căutaţi pe internet să vedeţi dacă există.

Păi, dacă tot suntem aici, spuneţi-ne dumneavoastră.

Se ştie că bioenergeticienii te pot ajuta să te poţi concentra, te pot echilibra energetic. Este adevărat?

Probabil, nu ştim noi.

Păi dacă te duci la un cabinet, plăteşti, sunt unii oameni care ştiu să folosească aceste energii. Îşi antrenează aceste abilităţi. Ştiam despre un om care face acest lucru, era prezent acolo, dar nu în faţa lui Băsescu, cum ar fi trebuit, ci în faţa lui Mircea. Şi soţia lui stătea în spate, amândoi facând acest gen de activitate. Aceasta a fost pentru mine ca o posibilă explicaţie, deci ceea ce-am spus eu este că domnul Băsescu a folosit ajutorul unor bioenergeticieni. Aş vrea să clarific poziţia mea faţă de profesioniştii din domeniul bioenergiei: respect munca lor şi cred că poate fi utilă multor persoane. Eu am constatat că cele doua persoane din acest domeniu erau prezente la dezbatere.

Păi, şi ce poate să facă un bioenergetician? Vi s-a părut că, la confruntare, domnul Geoană a fost mai tulburat, aşa?

A fost nesigur pe el când a răspuns la acea întrebare cu Vîntu şi atât. Ăsta a fost singurul moment în care cred că a întârziat să răspundă. Se aştepta să fie întrebat, că ştia dinainte. Ştiţi că a fost şi discuţia despre posibilitatea de a nega. Oricum, sunt convinsă că sugestia nu a fost făcută cu răutate. Mai ales că Mircea nu avea nimic de ascuns. Dacă mâine v-ar zice cineva: „Aţi fost la madam Geoană şi aţi stat două ore!”, voi ce ziceţi? „Şi care-i problema? Am făcut un interviu cu madam!”.

Suneţi superstiţioasă, doamnă?

Nu, nu citesc horoscopul, nu ghicesc în cafea, nu merg la vrăjitoare.

Sunteţi în zodia peştilor. Domnul Mircea este rac. Se potriveşte peştele cu racul?

Bănuiesc că da, că sunt două semne de apă, se zice. Dar sunt anumite lucruri, cum e acupunctura, medicina orientală, care sunt cuantificabile – energiile se măsoară, nu e o superstiţie. Eu n-am vorbit niciodată de flăcări. N-am fost în viaţa mea la ghicit, la descântat, deci nu cred.

Cam asta e.

CV  

– Dedicată muncii caritabile

– Numele: Mihaela Geoană

– Data şi locul naşterii: 26 februarie 1962, Bucureşti

– Starea civilă: căsătorită, are doi copii.

– Studiile şi cariera: A absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti în 1987 şi a profesat, pentru scurt timp, în România şi în Franţa, unde a plecat imediat după Revoluţie, alături de Mircea Geoană.

– În 2001, a pus bazele Fundaţiei „Renaşterea pentru Educaţie, Sănătate şi Cultură”, alături de  Cristina Copos. În prezent, este preşedinta fundaţiei.

– Din aprilie 2007, este preşedinta Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România, fiind realeasă în această funcţie în urmă cu un an. Din acelaşi an conduce ONG-ul „Millenium for Human Rights”.

– Locuieşte în: Bucureşti

Weekend Adevărul, 9.06.2012

Advertisements