Tags

, , , , ,

Ce aţi făcut marţi, 9 octombrie?

A fost Ziua Naţională de Comemorare a Holocaustului. E mare nevoie de ziua aceasta de vreme ce România încă poate să secrete atâţia cărturari inculţi şi atâţia istorici care habar n-au istorie. Iar Dan Şova nu este nici primul şi nu va fi nici ultimul ignorant care ajunge ministru. Este ruşinos, este scandalos, dar va urma. Desigur, se vor găsi chiar în subsolul virtual al acestui text destui care să hulească acolo unde ar trebui să gândească. „Din nou evreii?”. Din nou. Trecutul îmi dă dreptul să merg înainte cu rândurile acestea: din 2005, adică de la început, am scris mai mult decât oricare ziarist de cotidian şi despre victimele „Experimentului Piteşti”, şi despre eroii români din Gulagul sovietic. Iar cine a citit ştie că, în articolele acestea, aşa cum sunt ele, de ziar, supravieţuitorii n-au fost niciodată aleşi după etnie. Am scris despre suferinţă şi despre memorie, acum, când uitarea este prima dintre funcţiile recentului. Fiecare are dreptul să îşi scrie Constituţia. Primul articol din Constituţia personală este: atunci când oamenii nu vor mai avea memorie nu vor mai avea nimic. Nu îl pot încălca, aşa că nu îmi rămâne decât să întorc şi celălalt obraz.

Supravieţuitorii sunt, aproape fără excepţie, oameni senini, prima lor expresie este întotdeauna o împăcare care vesteşte înţelegerea. Sunt oameni care şi-au înţeles secolul. Câţi se pot lăuda că au înţeles secolul XX?

Curajul a fost patria lor, ba chiar continentul lor: curajul de a trăi când toţi ceilalţi mureau omorâţi. De ce să ne mai amintim? Un proverb evreiesc spune că „nu mor cu adevărat decât cei care sunt uitaţi”. Era în plin Război Civil Spaniol, „miliţienii aruncau de la ferestrele bordelurilor saltelele”, când Malraux scria că „oamenilor, dacă nu li s-ar da atâtea lecţii de ură, poate că le-ar fi mai uşor să se descurce în dragoste”. Dragostea. Supravieţuitorii sunt oameni care merită judecaţi după cât de mult au iubit.

Drama totalitarismelor este că în furia extremă a absurdului lor nu mor idei, ci oameni vii, cu cărţile pe care nu le vor scrie, copiii pe care nu îi vor avea, tablourile pe care nu le vor picta, simfoniile pe care nu le vor compune, cu templele pe care nu le vor mai înălţa sau doar cu banalul în care ar fi rămas, între slujbă şi casă, foarte omeneşte, până la sfârşit.

Ziua Naţională de Comemorare a Holocaustului este despre crimele pe care statul român trebuie să şi le asume, dar şi mai mult este despre oamenii aceia care au fost vii. Vii: din carne şi oase şi sânge şi duh. Cum să taci aşa ceva?

Adevărul, 11.10.2012

Advertisements