Tags

, , , , ,

Regele, la 91 de ani! Cine ar fi crezut?

Dar uite că Regele Mihai Întâiul a împlinit 91 de ani. Şi de fiecare dată când Maiestatea Sa apare în public, cumpănindu-şi vorbele, aşa cum şi-a cumpănit şi faptele, înţelept şi solemn, melancolia şi regretele capătă solide justificări. Unde ar fi fost România dacă secolul trecut ar fi fost mai îngăduitor şi am fi avut cu adevărat şansa acestui monarh blând, demn, decent, grav fără să fie sever? Risc dacă spun că ar fi rămas suficiente caractere urâte în România, dar mult mai puţine oribile? E deplasat să cred că ne-ar fi fost mai puţină silă şi mai puţină ruşine, că am fi avut de dus povara a mai puţine ruine? Nu vom fi naivi: fireşte, niciun suveran nu poate salva o ţară care îşi refuză fiecare salvare. Iar Regele Mihai n-a avut cea mai uşoară dintre biografii, şi-a ratat tatăl, dar ce infinit noroc a avut cu mama!, de la care trebuie că a deprins şi stoicismul, şi demnitatea.

România nu şi-a încheiat Exilul complicat, şi nu mai ştiu când şi dacă. Suferim de defetism, trăim în ţara celor care privesc deliberat, de bună-voie şi nesiliţi de nimeni, telenovele şi talk-show-uri (la care se perindă inşi tulburaţi, înguşti, meschini şi vânduţi) şi tot acest gunoi, coborâm dintr-o criză în altă criză, jucării cu arcurile întinse dincolo de maxim, practicând cu voluptate o psihologie de învinşi, siguri că dacă ar mai fi existat speranţă în Cutia Pandorei ea ar fi tâlhărită de nişte bandiţi cu ambiţii de lux, cărora le-am fi spus „băieţi deştepţi”, jignind, deci, cu atâta largheţe, inteligenţa.

Să nu ne ascundem de adevăr: Republica a fost o catastrofă pentru România, dreptul universal a avut pe termen lung efecte cât un accident nuclear, cărţile au încăput pe mâna trişorilor, meritocraţia s-a dovedit o farsă. Revoluţia, atât de nobilă în ideal, căci cine nu vrea o lume echitabilă?, s-a încheiat catastrofal lăsând în urmă răni pentru care nu cunoaştem leacul.

Viitorul? Ultima profeţie pe care am auzit-o şi pe care v-o propun, de acum, spre meditaţie: România va sfârşi ca o colonie a Kazah¬stanului. Stenogramele de azi dictează un mâine sumbru: Puterea a încăput pe mâini neobişnuite cu greutatea şi responsabilităţile ei. Puterea a ajuns un transmiţător de informaţii cu potenţial economic, de ameninţări şi de directive, în vreme ce societatea îşi continuă paralizia. Dramatic e că toată această frică vine din frica de moral şi că aşa se sinucide un popor. Mai există totuşi clipe de graţie, divine dacă vreţi, în care soarta condamnatului încă se poate schimba.

La o socoteală sumară, Regele Mihai I ar putea să pară că a fost înfrânt de timp, dar iată-l aici deasupra clipei şi a propriei vieţi marcate de tristeţe. Nu ştiu câte monumente i se vor ridica Maiestăţii Sale după trecerea cu care toţi suntem datori. Puţine, cred. Istoria după dictarea Securităţii se va prelungi.

Câţi însă vom şti să ajungem ca acest Rege, construindu-ne cu migală statuia din discreţie, câţi vom şti să rămânem atât de drepţi până la amurg? Sunt întrebările fundamentale la care exemplul lui Mihai I obligă.

Adevărul, 25.10.2012

Advertisements