Tags

, , , , ,

Astăzi, când Majestatea Sa Regele Mihai I al României împlineşte 91 de ani, „Adevărul” vă prezintă istoria lui Dan Ottulescu, un senior ajuns la 84 de ani care s-a sacrificat în numele acestor valori pe care le numeşte clar, în ciuda unei lumi a echivocului dezlănţuit: România şi Regele

Acest articol trebuia să se numească “Şi-a dat viaţa pentru Rege”, dar titlul nu a fost agreat. Titul era, însă, o metaforă necesară, fără să fie suficientă. Dan Ottulescu trăieşte. Şi nu-ţi vine să crezi cât e de viu! Zece ani s-a ascuns de comunişti, nu vrea să spună unde, nu e el omul care să îşi trădeze camarazii la gazetă, căci „Securitatea e încă activă”. Apoi, în ’58 l-au prins. A făcut şase ani de închisoare politică. I-au condamnat întreaga familie, inclusiv bunica, respectabilă septuagenară. E bine de înţeles că epopeea lui Dan Ottulescu are o dată de început: 8 noiembrie 1945, ziua marelui miting promonarhist. A auzit mitralierele şi a ieşit în stradă. „Aşa sunt eu”, spune cu o naturaleţe irezistibilă, „când aud mitralierele ies în stradă”. În toamna aceea era elev de liceu, la Sfântul Sava, dar pe Mihai I al României l-a văzut prima dată, faţă către faţă, pe când era în clasa a treia. Majestatea Sa, mai în etate cu şapte ani, le vizita şcoala. Copilul Ottulescu era în garda de onoare şi i-a dat, cum se cuvenea, deşi poate puţin prea emoţionat, onorul. S-au revăzut după 73 de ani, anul trecut, când Regele i-a strâns mâna şi i-a dăruit o medalie. Secvenţă de film încă nefăcut: Regele vorbeşte încet, domnul Ottulescu aude cu dificultate, dar nu de cuvinte au ei nevoie! Fiţi pregătiţi: urmează ceva ce nu scrie în nicio carte de nicio istorie!

La Sinaia, la şosea
Viaţa acestui om nu este o brazdă oarecare din pământul suferinţei. Nu. Dan Ottulescu vă va vorbi despre curaj şi despre demnitate. Da, vine din familia bogată a unui inginer constructor, îşi permiteau să închirieze, chiar şi în timpul Războiului, o casă de vacanţă la Sinaia, la şosea. Trebuie doar să închidă ochii: încă poate să îl vadă pe tânărul Mihai I conducând automobilul, nu ca un vitezoman, dar oricum susţinut, cât să se îndepărteze de gărzile de la „Siguranţă”.
Iată-l la 84 de ani: din profil seamănă izbitor cu un scriitor argentinian, aşa, mărunt, octogenar, cu mustaţă scurtă, ca de ofiţer. I-ar sta bine acestui profil pe un timbru de colecţie. Domnul Ottulescu: conduce un Tico verde, din care coboară aşa cum trebuie că obişnuia să coboare Don Quijote de pe Rosinanta, şi îşi poartă fruntea sus, cum biografia îi dă tot dreptul. Într-un secol normal ar fi terminat strălucit Matematicile şi ar fi fost un grozav om de ştiinţă. Dar secolul XX a fost atroce şi tembel.

Nimic fără Dumnezeu
Greu intri în viaţa domnului Ottulescu! Îţi înşiră închisorile prin care a trecut: Jilava, Uranus, Vadu Oii, Luciu-Giurgeni, Periprava-Centru şi Periprava-Grind, Galaţi, Salcia, Grădina, şi aşa mai departe, îşi aminteşte cât a suferit în Balta Brăilei, cum s-a revăzut cu fratele în închisoare, aşa, din întâmplare, cum era să moară, că a fost în pragul septicimiei, cât pe-aci să îi amputeze un braţ, cum l-au controlat medicii la buci să vadă dacă e distrofic, că se uscase tot, şi aşa îi controlau, ehe, ce ştim noi! Dar mai ştim. Şi după ce spun numele unor foşti deţinuţi politici, abia atunci, Dan Ottulescu îşi deschide cu totul inima. De exemplu, „Radu Mărculescu”, prizonier şi în lagărele din URSS, dar şi la Periprava-Centru, funcţionează ca o parolă, deşi cei doi nu s-au întâlnit niciodată. Ottulescu l-a cunoscut însă, la Uranus, pe fostul torţionar Gheorghe Enoiu. Fireşte că a fost bătut, şi avea Enoiu o palmă grea! „Să îl ierte Dumnezeu, că are ce să ierte!”, spune. Dar n-au fost numai alde Enoiu pe drumul vieţii, a fost şi „lotul Noica”, îi ştiţi, filosofii, a fost şi Alecu Paleologu, şi a mai fost şi un doctor care i-a dat zilnic să mănânce din porţia lui, că el primea pachet de acasă în timp ce Ottulescu se stingea ca o lumânare în vântul Revoluţiei. Oameni.
Pe cine să te sprijini la Vadu Oii, pe cine la Periprava? Pe Dumnezeu, bineînţeles, „Nimic fără Dumnezu”, spune Ottulescu, exact aşa cum proclamă şi Casa Regală a României. Pe Dumnezeu dar şi pe Rege. Ştiau că Mihai I e în Exil, au fost lacrimi la Revelionul înspre 1948, după ce Regele a fost forţat să abdice la 30 decembrie ’47. Au cântat „Trăiască Regele!”, deşi erau la petrecere au plâns, au fost tineri şi au mers înainte. Şi au aşteptat să vină americanii. Ştiţi ce bancuri erau în epocă? Dan Ottulescu nu le-a uitat, cum să le uite? „Cel mai bun vin era «vin americanii», iar cel mai prost vin era «vin încet»”. Şi le-a luat atâta timp până să vină şi nici acum nu au venit de tot, ci, spune domnul Ottulescu, doar că l-au trimis pe acest Gordon (n.r. – Phillip H. Gordon, emisar al Administraţiei Obama trimis la Bucureşti după referendumul de suspendare a preşedintelui României).

„Nu mai veneau toţi marinarii”
Viaţa: închisorile, revenirea acasă, deşi e o exagerare să mai folosim acest cuvânt, în condiţiile în care familia Ottulescu a rămas fără toate proprietăţile. A dat la facultate, la Hidrotehnică, a intrat cu 5.60, că avusese un icter sever în puşcărie şi rămăsese „slăbuţ”, dar a terminat şef de promoţie. A locuit într-un pod. A fost apoi profesor la un liceu de îmbunătăţiri funciare, cercetăror la un Institut, ţinut sub control, supravegheat până în 1989, când din nou s-au auzit mitralierele şi din nou a ieşit Ottulescu în stradă. Apoi, dezmăgirea: Regele Mihai era iar alungat, nu era lăsat să intre în ţară. „Am fost atât de revoltat!”, spune, şi degetele mâinii pe care era să o piardă în închisoare se lovesc cu furie de biroul pe care îşi ţin coatele înşişi marii noştri jurnalişti în şedinţa de sumar a ziarului „Adevărul”. Dar acum e mai bine, l-a ţinut Dumnezeu sănătos pe Majestatea Sa şi am văzut ce discurs a ţinut anul trecut în Parlament? Cum au tăcut mâlc toţi lătrăii? Domnul Ottulescu chicoteşte: „Le-a arătat ce înseamnă clasa!”. Regretele, însă!, nu vor trece niciodată: „Dacă ne întorceam la destinul nostru firesc, la Monarhie, la Dinastie, nu mai veneau toţi răspopiţii, tribunii şi marinarii să pretindă să fie preşedinţi”.

INTERVIU
„Pe Rege l-au forţat să abdice la 30 decembrie 1947. Eh, noi de Revelion am cântat «Trăiască Regele!»”

Domnule Ottulescu, sunteţi născut în 1928, împliniţi aşadar 84 de ani, dar nu v-aş fi dat mai mult de 70!
Ei, nici chiar aşa.

Bine, hai 72!
Poate că exageraţi.

Poate. Spuneţi-mi: cum a fost pe 8 noiembrie 1945?
Eram elev la Sfântul Sava, deci foarte aproape de Piaţa Palatului. A fost o oarecare agitaţie încă de dimineaţă, plutea ceva în aer. Dar era ceva frecvent după 1944, după intervenţia sovietică de a impune un guvern de aşa zisă largă concentrare democratică, deşi nu era nici de prea largă concentrare şi nici prea democratică. Noi, elevii, eram în sala de gimnastică a Liceului când am auzit zgomotul mitralierelor şi atunci nu am mai ţinut cont de nicio restricţie şi am ieşit în stradă! Am fost activ, am manifestat, am strigat „Regele şi Patria!”, a fost o chestiune extraordinară de solidaritate cu Majestatea Sa şi cu valorile democraţiei. Eram acolo şi liberali, şi ţărănişti şi bineînţeles comuniştii, cu bâtele şi ăştia cu mitralierele.

Aveaţi o tradiţie liberală în familie?
Bineînţeles, dar asta nu a însemnat că tata nu a fost de acord ca la noi în casă să stea zece luni un membru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc, să nu aibă soarta celor condamnaţi la Tămădău.

Cine anume?
Casierul central al partidului. Trezorierul, cum îi spuneam.

Cum vedeaţi toate întâmplările care avuseseră loc în ţară după 1944? Prevesteaţi pericolul, puteaţi să-l conştientizaţi, vă manifestaţi împotriva comuniştilor?
În 1944, în primăvară am terminat cursurile mai devreme, înainte de 1 aprilie. Parcă pe 4 aprilie au fost bombardamente asupra Bucureştiului şi ulterior părinţii ne-au îmbărcat în maşină şi am mers la Sinaia.

Aveaţi acolo o casă?
Nu era a noastră, era închiriată. La şosea, aproape de drumul care urca la Palatul Peleş.

Ce meserie avea tatăl dumneavoastră?
Era inginer-constructor.

Aveaţi fraţi?
Da, un frate, mai mic.

Mi-aţi spus că aţi plecat la Sinaia.
Da, ca un refugiu de bombardamente, pentru că ne-a prins şi un al doilea bombardament care a fost însă asupra Ploieştiului şi imediat după aceea am plecat în casa de la Sinaia care era închirită pe anul respectiv. Şi era la şosea! Aşa încât ,după 23 august, am văzut cum se ascund trupele germane, care erau motorizate. Era o ordine nemţească. Vreo două sau trei zile a durat această retragere, apoi a urmat o pauză de-o zi, după care au început să vină trupele sovietice. Era o altfel de ordine, poate că nemţii care se retrăgeau erau cei de pe Valea Prahovei, care asiguraseră artileria anti-aeriană. Însă, în orice caz, armata sovietică care înainta era prima linie! Şi totuşi lucrurile nu au degenerat pentru noi.

Şi după 23 august?
După 23 august ne-am întors în Bucureşti şi un prieten care locuia pe strada Dr. Felix – atunci trecea tramvaiul pe acolo – aproape de Piaţa Victoriei dar spre Halele Matche a ieşit seara din curte şi în momentul acela treceau doi ostaşi sovietici, unul din ei a scos pistolul şi l-a împuşcat. Aşa, dintr-o dată! Cam aşa era.

Dar dumneavoastră vorbeaţi cu colegii, vă puteaţi exprima liber?
Majoritatea era obişnuită cu regimul care fusese până atunci, regimul parlamentar, chiar dacă fuseseră unele excese. A avut loc asasinarea lui I.Gh. Duca, a lui Corneliu Zelea Codreanu, a lui Armand Călinescu, a lui Nicolae Iorga. Oricum, în clasa noastră, eram aproape 50 de elevi – eram la profil ştiinţific -, avuseseră loc nişte discuţii, venise directorul în clasă să facă o anumită anchetă. Aveam un coleg care era din Basarabia, ceva mai nou, faţă de care noi nu aveam încredere. Dar când a venit directorul am constatat că unul din colegii din clasă l-a denunţat, i-au făcut o morală!, dar această atitudine ne-a şocat pe noi.

Cred, domnule Ottulescu, că tocmai ce asistaseţi la prima „demascare”.
Da, mai ales că îl ştiam pe acest coleg încă din şcoala primară.

Care era numele lui?
Dumitrescu, un nume banal. Pe urmă am aflat că tatăl lui era socialist, cu Partidul Social Democrat al lui Constantin Titel Petrescu. Ce s-a mai întâmplat nu ştiu exact pentru că el a dat doi ani într-unul, a mers la Politehnică, a fost o perioadă printr-un minister, pentru ca ulterior să fie director la Institutul la care am ajuns să fiu şi eu cercetător mai târziu, însă când el nu mai era director, fiind solicitat de către UNESCO. Bref, insist asupra acestui coleg care a ajuns director ştiinţific la UNESCO şi care în 1977 a venit în ţară cu familia într-un concediu. A vrut să plece în Bulgaria într-o misiune pe care o avea de îndeplinit, dar a fost oprit la graniţă şi returnat, el fiind funcţionar internaţional. Motivul: că nu ar fi plătit partea pe care trebuia în mod obligatoriu să o plătească către stat.

O acuzaţie de evaziune fiscală.
A apărut un articolaş în ziar despre asta, a venit directorul general al UNESCO, a stat de vorbă cu Ceauşescu, a obţinut permisiunea pentru respectivul coleg să se reîntoarcă în Franţa. Deci, el a fost mereu pe linie şi tot a păţit-o. Asta trebuie să se înţeleagă.

Să ne întoarcem la 8 noiembrie 1945. Ce lozinci se scandau atunci în Piaţă?
„Regele şi Patria!” , „Jos guvernul”.

Şi câţi participanţi erau estimativ?
Erau mulţi. Noi am estimat cam la 100.000. Sau cel puţin aşa era redat în ziarele vremii. Au intervenit nişte camioane cu muncitori, care au căutat să împrăştie manifestaţia, dând ocol şi creându-şi o zonă în care circulau. La un moment dat au fost oprite, două camioane au fost răsturnate şi li s-a dat foc. Dinu Zamfirescu cred că a fost arestat atunci.

Regele povesteşte că a fost forţat să abdice, fiind ameninţat cu uciderea a peste o mie de studenţi. Cunoaşteţi vreunul dintre aceşti studenţi?
Nu ştiu nimic despre asta. Ştiu că erau mişcări subversive, „Sumanele negre”, şi că se vorbea de o mişcare condusă de generalul Aldea, care fusese minstru de interne. Dar nu ştiu nimic de aceşti studenţi.

Aţi avut de suferit pentru afilierea la PNL până în 1947?
Nu, pentru că în cercurile în care mă învârteam nu existau asemenea preocupări. Toţi erau anticomunişti.

Cum a fost Revelionul 1947-1948?
Cum să fie, dacă Regele a fost forţat să abdice la 30 decembrie 1947? Am cântat „Trăiască Regele!” la petrecerea la care eram, dar nu era nicio veselie, deşi eram totuşi tineri, nu? Ne aflam, bineînţeles, sub influenţa evenimentelor, a momentului. Erau şi câţiva dintre părinţi de faţă, care ne mai îmbărbătau, ne mai ridicau moralul. Şi a început anul 1948 care a fost destul de plin de evenimente.

Eraţi student deja.
Da, eram student la Matematici, deşi eu aş fi vrut să fac Arhitectura, dar nu am mai dat acolo. În fine, 1948 a fost anul în care a fost podul aerian care aproviziona Berlinul ca urmare a încercării sovietice de a-şi extinde stăpânirea asupra întregului Berlin. Anul 1948 a fost anul când s-a făcut naţionalizarea întreprinderilor bancare, industriale. Este anul în care a venit Miliţia să mă aresteze.

Pedeapsa: familia Ottulescu merge la închisoare (inclusiv bunica)

Mai ţineţi minte în ce dată au venit să vă ridice?
Exact, nu. Era martie 1948.

Au venit noaptea?
Am apucat să plec de acasă, am sărit gardul, şi m-au căutat zece ani!

Staţi un pic! Au venit în martie ’48, într-o noapte şi nu v-au găsit. Unde eraţi?
Nu mai eram acasă.

Dar unde aţi fost?
Asta nu pot să vă spun.

Unde v-aţi dus?
În lumea largă.

Păi şi zece ani?
M-am ascuns.

Aveţi zece ani lipsă din biografie.
Am!

Aţi avut prieteni care v-au ascuns.
Am stat pe unde s-a putut. Bineînţeles, am avut mulţi şi dacă nu i-am împărtăşit Securităţii nu o să îi spun nici acum. Ce nu a aflat Securitatea până acum nu e cazul să afle nici de-acum înainte, fiindcă e încă activă, sunt aceiaşi oameni, cu aceleaşi obiceiuri şi aceleaşi preocupări.

Şi în 1958 cum v-au prins?
M-au găsit acasă la părinţi.

V-au tot căutat.
Da, au supravegheat casa părinţilor.

V-au arestat?
M-au arestat pe mine şi întreaga familie.

Eraţi deja condamnat?
Da, pentru activitate subversivă, uneltire împotriva clasei muncitoare.

Aţi uneltit împotriva clasei muncitoare?
Am uneltit de nu am mai putut!

Şi cu ai dumneavoastră?
Păi mie mi-au dat cei zece ani pe care îi aveam, nu au mai făcut un alt proces, nu a mai avut loc nicio rejudecare care trebuia făcută în anumite condiţii, pe care ei nu le doreau, au preferat să îmi închidă familia. I-au condamnat pe ai mei la 15 ani. Mie nu mi-au acceptat recursul. Am băgat recurs când am ajuns în închisoarea de tranzit, la Jilava.

Câţi ani aveau părinţii dumneavoastră?
Nu mai erau tineri, dar cea mai în vârstă era bunica mea, care avea 77 de ani atunci.

A fost şi ea arestată?
Bineînţeles, şi ea, şi mama, şi tata, şi fratele meu, şi unchiul meu şi soţia lui.

Nu eraţi căsătorit?
Nu eram, asta e piatra de moară pe care a trebuit să o duc. Ei au beneficiat de un recurs în supraveghere în anul 1962 şi cum făcuseră deja patru ani au fost eliberaţi. Eu am mai stat până în ’64.

Când s-a dat decretul de eliberare a tuturor deţinuţilor politic.
Da, când s-a dat pentru toată lumea. În 1962 am fost mutat de la Vadu Oii la Luciu-Giurgeni, unde exista o colonie de muncă, şi de aici la Periprava, unde existau două colonii: una aşa numită „Centru” şi una numită „Periprava-Grind”, care era mai izolată. „Centrul” era apropiat de satul Periprava, de o zonă mai frecventată pe când Grindul era pur şi simplu la mama naibii.

Prin ce închisori aţi mai trecut?
Jilava, Galaţi, în balta Brăilei, la Salcia, am fost la Grădina, am stat peste iarna lui ’60 la Grădina, pe urmă din nou ne-au dus la Luciu-Giurgeni.

Aţi cunoscut acolo foşti ofiţeri români prizonieri de război la Periprava? Pe domnul Radu Mărculescu, poate?
Ei erau depuşi administrativ, la Periprava Centru. Cred că domnul Mărculescu acolo a fost. Nu îmi aduc aminte să ne fi întâlnit însă cu niciunul dintre ofiţerii români care făcuseră lagăr şi în Uniunea Sovietică.

Aţi stat şi cu deţinuţi de drept comun?
La Periprava eram numai „politici”. La „Centru” erau internaţi, avea o condamnare administrativă, ori din cauza asta eram şi separaţi. Condamnările administrative se făceau la discreţia lor, direct, le dădeau „supliment” de puşcărie cât voiau. Am lucrat la nişte construcţii care se făceau la „Centru”, se făceau nişte grajduri. Această lucrare era coordonată inclusiv de către unii din „internaţi”. Şi în felul ăsta am cunoscut situaţia lor. După ce am fost la Grind ne-a mutat într-o baracă la Periprava-Centru în care am găsit aduşi proaspăt de la Gherla o serie de deţinuţi politici. Între timp le expiraseră unora dintre internaţi pedepsele administrative. Lagărele erau înconjurate cu gard de trestie şi sârmă ghimpată. Şi într-o baracă din asta stăteam cei care munceam în construcţii sau la muncile agricole. Dintre cei proaspăţi veniţi de la Gherla erau mai mulţi din lotul lui Dinu Noica, filosoful. La Luciu-Giurgeni l-am întâlnit pe Alecu Paleologu, tot din lotul Noica.

Mai trăiaţi cu speranţa că vor veni americanii?
Exista un banc pe vremea aceea. Care e cel mai bun vin? „Vin americani”. Care e cel mai prost vin? „Vin încet”. Le-a trebuit o perioadă destul de lungă. Nici acum n-au venit de tot, l-au trimis pe acest Gordon (Philip H. Gordon – emisar al Administraţiei Obama venit la Bucureşti după referendumul nevalidat de suspendare a preşedintelui României).

I-aţi aşteptat?
Pe Gordon, nu. Pe ceilalţi da. Noi am avut mult timp senzaţia că e bine să nu stăm de vorbă cu străinii că nu se ştie cine îţi cade în cap. E un proverb african: „Palmierul şi femeia să nu le scuturi prea tare, că nu ştii ce îţi cade în cap!”. Nu ştiai cu cine stai de vorbă şi te trezeai că în cine ştie ce complot eşti băgat, cu implicaţii externe. Să revenim în anul ’62, pentru că pentru mine a fost mai special fiindcă în perioada în care eram la Luciu-Giurgeni, eram slăbit, dar nu suficient de slăbit ca să intru în primul lot de distrofici. Distroficii se examinau inclusiv de către comandantul coloniei după câtă carne mai aveau pe buci. Nu am intrat în primul lor, am intrat în lotul al doilea. Ca distrofic rămâneai în colonie, dar cel puţin teoretic rămâneai şi ţi se dădea o alimentare mai bună, mai abundentă, iar după aceea unul dintre doctorii deţinuţi mi-a dat hrana lui. „Ia-l! Eu primesc pachet de acasă”. Dacă aveai noroc să găseşti un doctor bun îţi dădea un sfat, o pilulă, un tratament, puteai beneficia chiar şi de antibiotice. Eu pachet nu am primit până în 1962, că îmi era toată familia la puşcărie. Pachetele se dădeau după cum dorea brigadierul. În ’62 debarcându-ne din bacul care ne ducea de la Luciu-Giurgeni la Periprava ne-a dus la Grind. Acolo l-am găsit pe fratele meu!

V-aţi întâlnit din întâmplare după patru ani!
Da, el în ’62 s-a şi eliberat.

Cum a fost întoarcerea acasă?
Ne-am întors de la Grind la Centru, de acolo îmbarcaţi, am mers cu o şalupă, am văzut şi noi mai bine. Am ajuns, pe urmă, la Jilava. Am fost scos la muncă la construcţii. Şi atunci într-o zi trecea trenul personal de la Bucureşti la Giurgiu. Erau mulţi oameni care erau şi pe vagoane şi fluturau ziare şi strigau „Decret! Decret!”. Apăruse în ziar anunţul că vor urma eliberări şi aşa mai departe. A doua zi prin dreptul Jilavei a trecut acelaşi tren cu aceiaşi navetişti dar toţi erau întorşi cu spatele la noi.

Fuseseră „prelucraţi”.
Da, îi luase Securitatea la mână.

Exilul: familia Ottulescu se întoarce acasă, dar nu mai găseşte nimic

Când v-aţi întors acasă ce-aţi găsit?
Nimic. Ne-au luat casa, tot.

Unde aţi locuit?
Pe unde am putut.

Nu v-au repartizat comuniştii nimic?
După aproape un an de zile mi-au dat o încăpere într-un pod.

Aţi fost tot separat de familie?
Da, frate-miu locuia chiriaş, bunică-mea era internată la un azil de bătrâni, unchiul meu era cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Taică-miu lucra pe nu ştiu ce şantier, că a lucrat şi el până la 70 şi ceva de ani.

Când aţi locuit din nou împreună?
Peste ani mulţi am mai apucat şi eu să locuiesc împreună cu maică-mea.

Casa aţi recuperat-o?
Nu chiar. Eu am avut un aparamtent al meu pe care mi-l dăduse taică-miu, fratele meu a avut un apartament, mama tatălui meu un altul. Am recuperat apartamentul de la parter, care nu trebuia confiscat, că eu nu aveam condamnare cu confiscare, dar l-au consemnat ca fiind al lui taică-miu. Cel de la etaj se află la nişte „cumpărători de bună-credinţă” cum se zice acum. Suntem în proces de mai bine de zece ani. Am ajuns la Înalta Curte.

Ce aţi lucrat după 1964?
În septembrie am dat examen la facultate, am intrat la Hidotehnică, cu media 5.60 şi am terminat şef de promoţie.

Nu aţi fost pregătit pentru admitere.
Am avut, în detenţie, o infecţie blestemată la o mână, că era să o şi pierd, se punea problema să mi-o amputeze, pe urmă am făcut un icter sever şi eram mai slăbuţ. Dar fratelui meu îi aprobase conducerea coloniei unde eram să primească două cărţi de construcţii şi am avut pe ce să lucrez, să nu-mi pierd matematicile. Eu am lucrat şi la fier-beton când eram în brigada de construcţii. M-au pus să ţin cursuri de fierari-betonişi şi am pregătit fierar-betonişti în închisoare. Am dat şi eu examen la sfârşit. Mi-au dat şi mie „categoria 3″, o categorie de jos. Păi eu îi învăţasem, dar mie nu puteau să îmi dea categorie mai mare. Mă ascultau şi îmi dădeau note cei pe care, de fapt, eu îi învăţasem! Mi se pare că era şi un inginer printre ei.

Unde aţi muncit după facultate?
Am fost profesor la un liceu de îmbunătăţiri funciare. S-au mai interesat de mine securiştii, am fost şi la un institut de cercetări.

S-au interesat până în 1989?
Nu au fost să spunem foarte severe anchetele pentru că, mă rog, nu au avut interes. Eu am fost destul de rezervat, izolat şi faţă de familie cumva. Am făcut facultatea la zi, că nu mai puteam să o fac la seral. Taică-miu a zis: „Bine, te susţin să faci, dacă ai intrat acolo”. El a coninuat să lucreze ca să mă ajute pe mine.

„Faptul că Regele trăieşte ne dă oleacă de speranţă”

În discuţiile dumneavoastră din închisoare mai apărea şi figura Regelui? Ce ştiaţi din exilul Majestăţii Sale?
Se ştia că a plecat. Toţi speram că o să fie reinstalat pe tron. Multe din belele pe care le tragem sunt urmare a faptului că nu a fost reinstaurată monarhia. Era singurul lucru care liniştea tot felul de răspopiţi, tribuni sau marinari cu pretenţii de a fi preşedinţi!

Aveţi tabloul Regelui acasă?
Nu am avut cum să păstrez când casa noastră a fost complet golită. La ora actuală am nişte cărţi poştale cu tabloul familiei regale, pe care le-a distribuit când a fost în ţară.

Ce v-a zis Majestatea Sa când v-a conferit medalia anul trecut?
Majestatea Sa vorbeşe încet, iar eu am dificultăţi la auz, aşa încât am putut să aud, că am aparat, dar nu mi-a compensat suficient. Măcar am ajuns aproape de Majestatea Sa. Prima întâlnire a fost cea din şcoala primară, cred că aveam 10 ani, eram în clasa a III-a. Eram în garda de onoare a şcolii.

Îl vedeaţi după 73 de ani.
Da, l-am mai văzut pe la Sinaia, circula cu maşina şi trecea prin faţa casei noastre.

Era vitezoman Regele?
Mergea susţinut şi voia să nu aibă „coada” după el. Îi vedeam pe urmă apărând pe cei de la „coadă” care trăgeau tare ca să ţină pasul, fiindcă era nevoie să îi ţină siguranţă, nu? Şi acum se plimbă singur, nu are nicio probleme. Mai multe probleme au stăpânii zilei, mai multă protecţie, atunci era o singură maşină a „Siguranţei”şi el era Regele!

A meritat domnule Ottulescu să faceţi şase ani de închisoare?
Asta a fost soarta mea.

Pentru ce i-aţi făcut?
Se poate spune că am făcut închisoare pentru România şi pentru Rege. Am dorit binele acestui neam.

Liberalismul?
E o cale pe care o consider cea mai normală şi cea mai democratică.

Ce îi transmiteţi Regelui la împlinirea a 91 de ani?
Mulţi ani şi sănătate, căci însăşi existenţa lui, faptul că trăieşte, ne dă oleacă de speranţă că vom izbuti să scoatem şi ţara asta la liman.

Epopeea dumneavoastră a început în definitiv în momentul în care aţi ieşit în stradă pe 8 noiembrie 1945. V-aţi legat viaţa de Regele Mihai.
Da, aşa am făcut. Acelaşi sunet al mitralierelor l-am auzit şi în 1989.

Aţi ieşit în stradă şi în 1989?
Normal! Am făcut tot ce am putut face, am încărcat maşina cu presă liberă şi am ajutat la difuzare. Aşa sunt eu: dacă aud mitralierele ies în stradă.

Cum v-aţi simţit, mai târziu, când Regele nu a fost lăsat să intre în ţară?
Am fost revoltat! Treaba era depăşită, după cum şi-au dat seama şi respectivii care au vrut să împiedice intrarea Regelui şi vizitarea mormintelor de la Curtea de Argeş. În 1992 au ieşit milioane de oameni să-l aclame, iar s-au speriat ăştia, dar nu s-a întâmplat nimic! Totul ar fi mers însă mult mai normal dacă se revenea la Monarhie pentru că a fost un prilej care trebuia folosit pentru binele acestui neam.

Cât vă recompensează statul român pentru anii de închisoare politică?
200 de lei pentru fiecare an. Aşa e legea. Pentru ce am avut de suferit în timpul detenţiei şi după detenţie. Atât avem.

Cum ar fi fost viaţa dumneavoastră dacă nu aţi fi ieşit în stradă pe 8 noiembrie 1945?
Nu ştiu.

Aţi regretat vreodată că aţi apucat-o pe acest drum?
Nu. Pentru că o fac din convingere. Ăsta sunt.

Credeţi că se va reinstaura monarhia într-un viitor previzibil?
Nu prea cred. Depinde ce socotim viitor apropiat. Dacă ne gândim la o generaţie, la 30 de ani, e posibil.

Cei mai buni ani din viaţa dumneavoastră au fost în vremea Monarhiei?
Fără niciun fel de discuţie. Atunci am avut copilăria, încă nu împlinisem 21 de ani şi atunci la 21 de ani se devenea major, ştiţi? Am fost tânăr. Şi… voia Domnului!

„Nihil Sine Deo” e şi sloganul Casei Regale. Erau oamenii aceştia din ţara asta mai credincioşi pe vremea Monarhiei?
Erau, dar alţii au decis să nu ne mai lase.

I-aţi iertat?
Nu am nimic de împărţit cu nimeni. Nu îi iert însă pentru ce fac acum! Nu era corectă întrebarea din ’90 „Ce ai făcut în ultimii 5 ani?”, întrebarea corectă e „Ce ai făcut în ultimele 5 luni şi ce ai de gând să faci de acum înainte?”. Păi Securistul care răspundea de institutul dădea cu piciorul în greviştii foamei de la Universitate, iar în 1989 dispăruse împreună cu nevastă cu tot! Şi ăsta, torţionarul, Enoiu a fost bine-mersi până când s-a prăpădit. Dumnezeu să îl ierte, că are ce să ierte! Eu am trecut şi prin mâna lui.

Nu mai spuneţi! Unde?
La închisoare la Uranus. Era căpitan pe atunci.

V-a bătut?
O singură dată.

Cum a fost?
Avea palma grea Enoiu, dar n-am dat înapoi. Ce să facem?

Când aţi plâns ultima oară, domnule Ottulescu?
Am tot plâns, când au murit ai mei şi de câte ori a fost nevoie.

Destinul
Dan Ottulescu a manifestat pentru Majestatea Sa Regele Mihai I la 8 noiembrie 1945. Atunci s-a hotărât să devină liberal. A intrat în organizaţia liceenilor liberali la câteva săptămâni după. De la asta i s-a tras mai târziu închisoarea.

Eh, tinerii! Tinerii nici nu îşi pot închipui ce am trăit noi. Numai când le trăieşti efectiv îţi dai seama că poate fi şi aşa ceva!

În 1945, Regele era copilul întregii ţări! Toată lumea îl iubea!

Noi nu am avut dorinţă de răzbunare deşi am fost suficient de chinuiţi şi am fost mulţi chinuiţi. Din contră! Tot ei au sete de răzbunare pe noi şi acum!
Dan Ottulescu, fost deţinut politic

Adevărul, 24.10.2012

Advertisements