Tags

, , , ,

Ceva se întâmplă pe drum şi cei mai mulţi dintre preşcolarii care în seara aceasta vor aştepta, cum e firesc, miracolul vor deveni cinici, vor purta măşti conforme, vor sfârşi insuportabili, îşi vor pierde partidele.

E un început de noapte cu stele, cum se şi cuvine înainte de Apocalipsă. Ajung într-un teatru, la o altă gală a persoanelor cu dizabilităţi. Pe scenă se produce un act de pantomimă. La sfârşit, orbii aplaudă. Ce aplaudă orbii? Întreb. Mi se răspunde: „Sunt lucruri care nu trebuie explicate, sunt lucruri care se întâmplă”. Se întâmplă, da.

Magia sărbătorilor în Bucureşti. Ninge. Din întuneric, o ţigancă vrea să îmi vândă trandafiri albi. Ce să fac eu cu trandafirii ei? Nu vreau trandafiri albi. „Înseamnă că sunteţi un porc”. Îmi notez fraza aceasta, căci o găsesc perfectă, cu pluralul ei de politeţe şi cu substantivul comun „porc”, într-o nouă ordine mondială. Apoi, am auzit cu urechile mele doi Moşi Crăciun înjurându-se de mame în faţa unui magazin universal central.

Oamenii. Această studentă, din provincie desigur, care ezită la capătul peronului. Nu se întâmplă nicio tragedie. Metroul nu va avea nicio întârziere. Aş fi vrut să mă duc la ea şi să îi spun „Ştiu”, dar nu mă duc. Şi acest boschetar bătrân, în zdrenţele lui castanii, dacă o exista culoarea aceasta. Un boschetar bătrân! Nu l-am mai văzut de iarna trecută. Nu-l ajut. Nu fac nimic. Om al secolului nou, mă întreb doar dacă este tatăl mai multor generaţii de copii din flori şi dacă nu va muri iarna aceasta, îmi îngrop faţa în fular şi merg mai departe. Mai târziu, îmi spun că fiecare om poate să poarte cu el o Evanghelie, fiecare om poate să dea o mărturie dacă ştii să asculţi. N-am ştiut să ascult.

Maria e un copil deştept şi curajos. Prefer societatea copiilor deştepţi şi curajoşi. Sunt în Patinoarul Naţional Mihai Flamaropol, singurul patinoar din oraşul acesta. Cât e de urât! Stă se prăbuşească, nu exagerez. Am venit, înfruntând sfârşitul lumii, să o văd pe Maria cum patinează. Sunt câţiva copii. Ei sunt profesionişti – singurii din Bucureşti. Îşi fac piruetele, mai cad, dar se ridică de fiecare dată. Au o graţie blândă, care le topeşte părinţii şi bunicii. Eu îmi spun că patinează împotriva a tot, dar, desigur, ei nu fac asta – sunt doar fericiţi. Dacă ar reuşi să rămână aşa – să se ridice de fiecare dată când cad şi să fie fericiţi  – viitorul ar merita, totuşi, o şansă.

Ceva se întâmplă, însă, pe drum şi cei mai mulţi dintre preşcolarii care în seara aceasta vor aştepta, cum e firesc, miracolul vor deveni cinici, vor purta măşti conforme, vor sfârşi insuportabili, îşi vor pierde partidele. Înţelepţii ziceau că oamenii mor pe la 30 de ani şi sunt înmormântaţi pe la 70 sau chiar mai târziu, dar eu nu vreau să îi cred nici măcar pe înţelepţi. Eu cred că, de fapt, oameni mor doar când renunţă – în cel mai prost târg pe care îl pot face şi îl fac – la copilărie. „Sunt lucruri care nu trebuie explicate, sunt lucruri care se întâmplă”, mi-a spus orbul. Se întâmplă, da.

Adevărul, 23.12.2012

Advertisements