Tags

, , , , , , , , ,

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

In sapte ani de redactii vezi multe. Ii stiu: lautarii tastaturii, pretentiosi, nimeni care se cred totul, inculti cu orizontul lecturii stramt, de nu ajung nici pana la „Principele” lui Jenica Barbu, filosofi de bere la halba, gainari ai cuvintelor, plus masa de ziaristi carora le era egal daca faceau suruburi in loc de texte, cateva talente fara caracter, dame imbatabile in aforisme inutile, o mana de oameni harnici si onesti, singurii care, la rigoare, ar trai intr-o alta meserie.

Va dati seama  ca, intr-o redactie, Petre Barbu e ca un extraterestru bland, ciudat, insa magnific! Cu ochelarii lui de miop incurabil, tigarile usoare si frazele care nu stii cand s-au incheiat… E aproape miraculos ca supravietuieste intre oameni ca noi! Petre Barbu este cel mai scriitor dintre ziaristi, si daca ar trebui sa salvez un singur om de pe platforma industriala Pipera, pe Petre Barbu l-as salva. Fetele, in felul lor, il iubesc pe Pierre, pentru ca scrie sensibil si frumos, chiar daca, prea des, despre partea intunecata a vietii. „Pana la capatul liniei”, cea mai recenta dintre cartile sale, nedorita, dar magica, este cel mai bun lucru care a iesit, in ultimul timp, din paginile unui ziar. Simt ca trebuie sa reabilitez aici aceasta fraza: Petre, esti cel mai bun!

Stiu cand am inceput aceasta carte: in iunie 2008. Eram in aeroport, gata sa plec spre Zurich, am lasat-o pe o banca, pret de o cafea. Mi-au furat-o! Cine naiba fura un Andrei Makine, in 2008, in vremea cresterii economice? N-am aflat. Tineam la „Testamentul francez” fiindca il primisem cu dedicatie de la cea care mi-a vorbit prima data despre Makine, o fata de preot, pe care am iubit-o mult, intr-o simfonie de trairi pe care, la tinerete, le irosesti prea usor. Patru ani mai tarziu mi-am cumparat singur „Testamentul”, fara graba, deci, dar nu fara speranta. Am intalnit o carte adevarata, carte in toata puterea cuvantului, scrisa ruseste, desi in franceza, mare cat „Razboi si pace”!, cu pagini inubliabile despre soldati intorsi de pe front si despre trecerea de la copilarie la adolescenta. Ce inseamna sa fii rus?

„Intelegeam acum, inca destul de confuz, ce insemna asta. Sa porti in suflet toate acele fiinte desfigurate de durere, satele carbonizate, lacurile inghetate, pline de cadavre. Sa cunosti resemnarea unei turme omenesti violate de un satrap. Si dorinta  violenta de a interpreta din nou acele intamplari din trecut – pentru a extirpa din ele suferinta, nedreptatea, moartea. (…) Sa refaci Istoria. Sa purifici lumea. Sa izgonesti raul. Sa oferi adapost tuturor acelor oameni in inima ta, pentru a putea sa le dai drumul intr-o zi, intr-o lume eliberata de rau. Dar, pana atunci, sa impartasesti durerea care ii macina. Sa te urasti pentru fiecare slabiciune. Sa impingi acest angajament pana la delir, pana la lesin. Sa traiesti absolut zi de zi pe marginea prapastiei. Da, asta e Rusia.”

Dar mai este si Franta, mai ales Franta! Cine si cand a mai scris atat de departe despre Franta? Da, Andrei Makine este ultimul poet ca atunci dintre prozatorii de acum – un geniu al emotiilor gigantesti, fara limite, emotiile care nu se termina niciodata.

Cartea evreului italian Primo Levi, supravietuitor care si-a incheiat tarziu viata, cu o sinucidere onorabila, trebuie citita cand incepi sa ai inconstienta sa crezi ca nu mai poti citi nimic nou despre Holocaust. Drama ultima a Holocaustului ramane aceasta: este intotdeauna nou, la fel ca moartea. Italo Calvino: „Primo Levi este unul dintre cei mai importanti si talentati scriitori ai secolului XX”. Fireste, subscriu.

Aceasta carte a lui Cezar Paul-Badescu este categoric peste “Tineretile lui Daniel Abagiu”, despre care am scris AICI. “Luminita” are o tristete aparte care ii da sarm si il apropie pe Cezar de bunul scriitor care  va fi.

Dela0.ro, 15.07.2012

Advertisements