Tags

, , , , , , ,

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

 

  • Lacul (roman). Bratul. Grabnic se va scutura (povestiri)

Exista in textele lui Yasunari Kawabata un amestec de poezie, constiinta, oboseala, cochetarie, intuneric si copilarie care dau iluzia ca este facil. Nu este: Kawabata scrie carti complicate, de care, totusi, raman un strain. In “Lacul”, povestea lui Momoi Ginpei si a demonilor sai, se gaseste ceva din tanarul Dostoievski. Un Dostoievski pe strazile din Tokio! Nu e putin, nu?

 

„Bratul” aminteste de „Nasul” lui Gogol, fiind totusi la distanta unui an-lumina-literatura de el. In schimb, povestirea „Grabnic se va scutura”, scurta istorie a uciderii a doua fecioare intr-o singura noapte, este demna de un laureat al Nobelului, caci Kawabata a urcat si acest Everest. Criminalul, Saburo, se simte inexplicabil, in lunile iulie si august, atins de o insuportabila melancolie. Si chiar ea, melancolia, il va conduce spre drumul fara intoarcere al omului care ia viata altor oameni. Totodata, Saburo are halucinatii care mi-l fac familiar, ba chiar simpatic:  cateodata, obiectele din jurul sau devin din ce in ce mai mari, pe masura ce el se face din ce in ce mai mic, aproape de disparitia definitiva. Amanunt biografic: Yasunari Kawabata s-a sinucis la 73 de ani, la doi ani dupa moartea iubitului (da, iubitului) sau, Yukio Mishima.

 

Aceasta carte a lui Mario Vargas Llosa are o importanta strict personala, deci majora: este prima carte pe care am reusit sa o citesc in bruma de spaniola pe care am deprins-o in ultimii doi ani. Este, asadar, indimenticabila. Cautati „Tentatia imposibilului”, fie si in limba romana, caci acest eseu despre „Mizerabilii” si Victor Hugo face cat un curs complet de istorie a secolului XIX. Sigur nu va asteptati, dar veti afla cum si de ce romanul „Mizerabilii” este de fapt un manifest religios.

 

  • Iubirile din verile de altadata

Ca si Saburo, criminalul din Kawabata, in lunile iulie si august sunt invins de nostalgii. Candva, la sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI, in lunile acestea doua mergeam in tabere scolare, indeobste in munti, unde iubeam si eram iubit de tinere fete, cat le era ingaduit adolescentilor din timpul acela sa se iubeasca. Desigur, ca la Pink Floyd, cerul era atunci mai inalt, si iarba era mai verde. La drept vorbind, nici moartea nu exista. Noi chiar dansam doar o vara!

 

Vi le mai amintiti? Fetele de liceu de la sfarsitul anilor 90: pe ele, canoanele modei nu le faceau stupide, ele erau in stare sa vada intr-o albina fireturile de aur, ele stiau sa indure ploi torentiale si sa planga pe peroanele garilor de provincie fara teama ca li se va duce machiajul, ele nici macar nu se machiau, si erau mai frumoase.

 

Nu-mi spuneti ca erau tinere, si ca asa au fost mereu tinerele! Nu faceti din trecutul nostru o telenovela ca oricare alta! Ma, ele cunosteau cuvinte implacabile, fara intoarcere, cuvinte cat atacurile de cord, cuvinte care s-au pierdut, ele stiau sa arunce in jurul lor cercuri de lumina, ca ingerii sau ca demonii, mi-e totuna. Ne desparteam, intotdeauna ne desparteam, noi spuneam ca ne vom revedea, desi stiam ca e definitiv, ne scriam o vreme scrisori, apoi venea toamna, inghetau ramurile castanilor si ceva, ca un arc sau ca o ancora, se rupea in inimile noastre: ajungeam functionari indiferenti, iar scrisorile, daca mai veneau, nu le mai puteam citi. Cum sa traiesti din cuvinte cand ai cincisprezece ani? Nu se putea, era prea putin, adica prea mult. Da, lunile acestea doua, dupa ce nu mai esti tanar, nu ar trebui sa mai existe.

 dela0.ro, 23.07.2012

Advertisements