Tags

, , , , , , ,

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

In luna aceasta torida, dupa ce a plecat, navigator nepriceput si neincrezator, spre portul celor treizeci de ani, Andrei Craciun nu poate, dar nici nu vrea, sa lase in urma cinci carti de George Orwell.

Am fost candva in situatia de a face un clasament al scriitorilor preferati si un altul al cartilor preferate. L-am nominalizat (auzi verb – „a nominaliza’’!) atunci pe Orwell pe locul al treilea, desi ar fi meritat mai mult, iar dintre toate cartile lui asezasem „O fata de preot” cel mai sus. De ce? Ceilalti ar fi ales altfel – „1984” sau „Ferma Animalelor” – si ar fi avut, probabil, dreptate. Acel clasament a aparut insa intr-un ziar si nu fac un secret din a fi avut orgoliul de a incerca astfel sa determin macar un cititor sa gaseasca aceasta carte. Ceea ce nu inseamna ca „O fata de preot” nu ar fi cel putin la fel de buna ca „Aspidistra sa traiasca!” sau ca „O gura de aer”! Cand a scris-o, Orwell avea 32 de ani, trecuse, fara sa stie, de jumatatea vietii si era deja un romancier complet.

 

Povestea lui Dorothy, fiica preotului, care rabda totul nu ca sa capete cununa, ci din alt motiv, mai profund, ba chiar mai divin, nu a avut pana acum suficient public. Am naivitatea sa cred ca daca ar fi citit mai multi aceasta carte despre credinta si despre impletitura de spini care este saracia, lumea ar fi fost alta, mai buna, sigur departe de deseul dezgustator care a ajuns.

 

Capitolul trei, care se intampla in Trafalgar Square, capitol de geniu, impiedica aceasta carte sa devina o amintire care, mai tarziu, sa fie impinsa neglijent la o parte, ca si cum n-ar fi existat. „O fata de preot” a existat si a anuntat atunci, in 1935, un scriitor sensibil la sensibilitate, cu vocatie de martir, de autentic revoltat in numele dreptatii, asadar o exceptie in acel spital de nebuni care era deceniul al patrulea. „O fata de preot”, acest continent de luciditate in marea, abisala, lipsa de substanta a epocii, il profetea corect pe Orwell: adevarata constiinta a secolului XX.

 

„Nu suntem o familie, dar daca suntem nu o conduc membrii potriviti”, cred ca a scris candva Orwell. E corect, nu mai e nimic de adaugat. Raul intra prin aceasta plasa tot mai larga –  tesuta fiind din indiferentele noastre. Orwell nu era indiferent, iar „1984” este strigatul unui disperat care-si refuza deznadejdea. Recititi aceasta carte macar la patru ani odata, macar la fiecare ciclu electoral. Winston, eroul fragil si invins din „1984”, va va ajuta sa cerneti daca nu binele de rau, atunci raul de mai rau. Recititi-o mai ales acum, mai ales in Romania.

 

Simt venind inspre mine un imperativ de a scrie ceva despre un senator PSD cu mustata si altceva despre porci. Dar refuz, nu scriu: „Ferma Animalelor” este prea mare pentru comparatii atat de mici. Daca as fi profesor la Stiinte Politice, desi nu voi fi, as recomanda aceasta carte de la inceput. As adauga o singura fraza,  cu o voce sceptica, dar, in secret, optimist. O singura fraza: „ Fiti atenti la ce face puterea fara critica!”.

 

Nu am citit nicio carte mai onesta despre razboi. Abia citind-o, am inteles de ce veteranii imi vorbeau despre razboaiele lor ingroziti, dar, dar!, melancolici.

 

Doua dintre eseurile din aceasta carte – „Cum mor saracii” si „Anii bucuriei” – ascund paradisul cel mai intim al viselor mele de cititor care spera, zadarnic spera, sa devina candva scriitor. „Carti sau tigari” arata un Orwell care trebuie ca a fost asa: ftizic, nefericit, cu sperantele slabite de prea multa judecata dreapta.

Dela0, 30.07.2012

Advertisements