Tags

, , , ,

Actorul a povestit pentru „Weekend Adevărul“ cum s-au scurs pentru el zilele iernii în care, pe cerul României, dictatura se îngâna, tragic şi promiţător, cu democraţia.

La sfârşitul anului 1989, Vladimir Găitan era, cum e şi azi, actor la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Găitan a traversat acele zile bântuit de curajul unui regizor de a reinterpreta, subversiv, o piesă de teatru, şi de sacrificiul gratuit al unui băiat căruia primele gloanţe trase pe străzile Capitalei i-au străpuns cămaşa şi i-au însângerat abdomenul. Au fost zile în care actorul s-a adresat naţiunii – la microfoanele Studioului 4 al Televiziunii Române Libere, s-a urcat pe TAB să dezvăluie, salvator, planurile canalizărilor prin care circulau şi complotau „teroriştii“ şi a ajutat o familie să-şi recupereze fiul dintre sutele de cadavre ţinute în bălţile roşii care inundaseră morga din Vitan. Vladimir Găitan nu e revoluţionar. N-a avut curaj atunci, dar nici nu are certificat de revoluţionar.

„Weekend Adevărul“: Ce aţi făcut pe 21 decembrie 1989?
Vladimir Găitan: Am venit la teatru şi a fost vizionare a unui spectacol de Paul Everac, în regia lui Ducu Darie. Povestea piesei era foarte simplă. Un funcţionar dă o petrecere pe acoperişul blocului în care locuieşte. Toată terasa era înconjurată de sârmă ghimpată. Liftul ajungea sus pe acoperiş şi făcea un zgomot de temniţă, de uşi de puşcărie.Vorbim de 21 decembrie 1989! E foarte important ce povestesc pentru că face parte din atmosfera acestei zile. Spectacolul m-a copleşit. Reacţia domnului Everac, Dumnezeu să-l odihnească, a fost foarte violentă. A început să urle că el nu îşi recunoaşte piesa, că ne reclamă la Comitetul Central, că îi este ruşine de felul în care i-a fost interpretat textul…. Pe fondul ăsta de tensiune, noi îl rugam „Haideţi să vedem ce nu v-a plăcut! N-aveam nevoie de un scandal“.

Everac era nemulţumit de nereuşita artistică sau se temea?
Se temea de ceea ce ar fi urmat… Decorul piesei era groaznic. Tot acoperişul acelui bloc era o metaforă a lagărului, a puşcăriei. Imaginea cu care am rămas de-atunci este a unui Paul Everac plecând din teatru şi proferând ameninţări la adresa noastră, că el se va opri la Comitetul Central… A ieşit, şi pe lângă el a venit, vâjâind, un coleg de-al nostru, care  ne-a spus: „Fraţilor, a început! Se-adună lumea la Universitate!“.

La cum povestiţi, pare că simpla ieşire a lui Everac din teatru a provocat revoluţia în Piaţa Universităţii!
Eu m-am dus să mă uit. Într-adevăr, lumea rupsese rândurile la Piaţa Palatului. Scutierii încercau să se organizeze pe tot felul de străzi… M-am dus până pe strada Academiei. Ştiam foarte bine ce se întâmplase la Timişoara. Eram foarte bine informat, pentru că soţia avea un văr care stătea chiar în Piaţa Operei şi care, cu două zile înainte, ne scosese telefonul pe geam: auzisem rafalele şi plânsetele lui că ne împuşcă în casă şi vom muri aici…   Şi m-am întors la teatru, am luat maşina şi am plecat acasă. Pe cheiul Dâmboviţei era linişte şi pace. Eu stăteam, la data respectivă, în Cotroceni. Soţia era îngrijorată. I-am povestit de Everac. S-a făcut seara şi am primit un telefon de la Silviu Stănculescu, era directorul Teatrului de Comedie: „Vladimire, am primit o directivă. Trebuie să chem câţiva actori, oameni mai în putere, să facem o permanenţă a teatrului pentru că, ai văzut la televizor…“. Era chestia cu „huliganii“ care spărgeau şi devastau instituţiile.

Silviu Stănculescu vă chema să apăraţi teatrul?
Ştiam că nu e nimic adevărat şi nu ne minţeam între noi. Am zis: „Bine, Silviu!“. Chiar voiam să ne întâlnim şi să vorbim. Să nu stau acasă cu femeia mea, mai ales că nu aveam ce să văd la televizor… Am luat o palincă şi am plecat la teatru. Veniseră, în afară de mine şi de Silviu, trei maşinişti foarte zdraveni şi George Mihăiţă… Se auzea un vuiet extraordinar de la Universitate. Am zis „Haideţi să mergem până acolo, până la «Coada calului» (n.r. – statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul), să vedem ce se întâmplă!“ I-am convins. Aşa, un grup compact de şase oameni, am ieşit din teatru, era întuneric, destul de urât, însă nu era foarte frig. Am plecat spre Biserica Rusă şi, la un moment dat, o femeie micuţă, înfofolită, zice: „Tovarăşul Stănculescu, unde mergeţi?“. „A, tovarăşa ministru!“, a zis Silviu. Ne găseam puţin înainte de Ambasada cehă, în faţă la Ministerul Comerţului. Era Ana Mureşan, ministrul.

Şi v-a recunoscut?
Evident, l-a recunoscut pe Silviu.

Şi ce i-aţi spus?
Şi-am zis că mergem puţin să ne uităm la ce era acolo, iar ea a zis: „Bine, bine dar să nu staţi mult“. Am trecut
printr-un gang şi am ajuns la „Coada calului“. Scena din faţă era foarte precisă. Un grup de revoluţionari care urlau şi vociferau. În jurul lor era un cordon de soldaţi care mi s-a părut foarte special.

De ce?
Pentru că purtau nişte combinezoane gri. Nu erau soldaţi în termen, erau nişte trupe mai speciale… Nu mai văzusem niciodată acele combinezoane. Şi am stat acolo până s-a făcut ora 23.30, când din grupul ăsta de soldaţi s-a desprins un fel de şef. N-avea grade, n-avea nimic. A venit la noi şi-a spus: „Vă rog foarte mult, din momentul ăsta, în spatele obiectivului meu nu mai stă nimeni. Vă rog să plecaţi!“. Ne recunoscuse şi el. Silviu era o persoană foarte notorie. Şi eu eram, făcusem nişte filme cu Sergiu Nicolaescu… Ne-am uitat unii la alţii şi-am zis „Da, o să plecăm!“. Comandantul era foarte dur, foarte decis. Am mai rămas puţin, am ezitat aşa, la care el a avut o replică îngrozitoare: „Sau cine doreşte poate să treacă acolo în mijloc“. Adică dacă voia unul dintre noi să rămână, trebuia să meargă acolo, în mijloc, alături de cei care strigau.

Şi ce-aţi făcut?
Ne-am întors spre Biserica Rusă, dar, totuşi, curiozitatea ne-a ţinut pe loc… Voiam să vedem ce se întâmplă în continuare. Simţeam că se va întâmpla ceva. Deodată, a început să se tragă. Se trăgea în sus. Erau trasoare. Foarte multe trasoare. Făcusem şi eu armata, turnasem filme şi ştiam foarte bine efectul gloanţelor şi poziţia. Oamenii ăia în mijloc… Erau destul de mulţi demonstranţi acolo.

Cam câţi?
Nu pot să spun. Cam câteva sute. Ştiu că era Dan Iosif, cu Dincă şi ceilalţi. Şi în momentul ăla s-a întâmplat un moment de rupere, de spargere a cordonului forţelor de ordine. Probabil, pentru că asta s-a vrut: o evacuare rapidă a acelui loc. Demonstranţii au rup cordoanele pe toate străzile care duceau în piaţă. Foarte mulţi veneau spre noi, în fugă. În momentul ăla, am luat-o şi noi la goană, cu puhoiul ăla după noi, am luat-o în jos, spre Teatrul de Comedie. Nu mai ştiu nimic de colegii mei, care, cine şi cum a fugit… La un moment dat, am auzit nişte paşi… Erau doi tineri care duceau în braţe, în scăunelul braţelor, un băiat cu cămaşa desfăcută. Din partea stângă îi curgea sânge. O spumă roz. Le-am spus: „Haideţi după mine!“ Era un spital aici, după colţ. Era Spitalul Poştelor. Am urcat scările cu băiatul, până la camera de gardă, la chirurgie. Era spuma aia roz din abdomen, din stânga… Asta m-a şocat. Şi el era foarte curajos, nu plângea. Am plecat, am revenit în teatru. Spre dimineaţă, am plecat acasă.

Dimineaţă, v-a fost frică să ieşiţi din teatru?
Nu. Era pustiu deja. Era cam cinci dimineaţa.

V-a părut rău că nu v-aţi alăturat celor de la Inter, în seara de 21 decembrie?
Mi-a părut rău şi întotdeauna o să îmi pară. Era un moment în care mi-aş fi demonstrat puterea de a fi bărbat. Jucasem în filme cu eroi, oameni curajoşi care plecau la atac cu arma în mână. Îmi şi riscasem viaţa pe platourile de filmare.

N-aţi putut să aduceţi personajul dumneavoastră din filme în viaţa reală?
N-am putut. Iar această reţinere a mea s-a corelat şi cu apariţia băiatului acela, rănit în abdomen. Ulterior, am realizat că acolo erau nişte tipi curajoşi, de o factură specială. M-a înnebunit faptul că eu, care aveam atunci 40 de ani şi eram un bărbat în putere, n-am avut curajul să mă alătur lor.

Mi-a părut rău şi întotdeauna o să îmi pară. Era un moment în care mi-aş fi demonstrat puterea de a fi bărbat.

Amintiri cu o piramidă de unt, pansamente şi morga din Vitan

Aţi băut palinca sau v-aţi întors cu ea acasă?

Am băut-o, s-a băut toată în şase oameni. Ne-a prins foarte bine. Toţi discutau că lumea se-adună la Comitetul Central. M-am dus la teatru. Împreună cu nişte maşinişti şi cu şoferul autobuzului am zis: „Noi mergem la Sala Palatului să vedem ce se întâmplă“. Şi am prins exact momentul când pleca Nicolae Ceauşescu cu elicopterul. Eram acolo, în mulţime. Toată lumea urla. N-am intrat în Comitetul Central. Culmea, am plecat spre Televiziune.

Aţi vorbit cu Sergiu Nicolaescu în zilele Revoluţiei? V-aţi întâlnit?
Da. Am ajuns la Televiziune şi, la Televiziune, bineînţeles, m-am întâlnit cu Sergiu. El era deja acolo. Se discuta aducerea lui Ion Iliescu. Eram cu soţia lui Sergiu. Atunci era căsătorit cu o scenografă foarte talentată, cu care eram bun prieten. Şi m-a rugat să vin şi să păzesc Studioul 4.

Să îl păziţi în ce sens?
Să nu intre oameni străini peste ei în studioul 4. Se perindau foarte mulţi civili, curtea televiziunii era plină, iar ei adunau, se pregăteau pentru prima şedinţă a aşa-zisului CFSN. Eu aveam o autoritate:  a staturii şi a faptului că mă cunoşteau oameni.

Aveaţi barbă?
Aveam bărboiul ăla. Terminasem Mircea cel Bătrân cu el (n.r. – filmul „Mircea“, în regia lui Sergiu Nicolaescu). Faptul că am stat acolo, zic eu, a fost normal, pentru că am explicat la foarte multă lume… Ţin minte că era nevoie de noi să şi apărem pe post.

Vi s-a cerut să apăreţi pe post?
Da, da. Ştiind că voi intra în studio, îmi scrisesem un text pe un bileţel… În noaptea aia am dormit pe coridor, acolo. Începuse să se tragă în Bucureşti. Am intrat pe post şi am citit chestia asta.

Ce scriseserăţi pe bileţel?
Scrisesem aşa: „Pintilie, Lucian Giurchescu, maestre Ciulei, vă aşteptăm să veniţi din nou acasă, să creaţi în libertate, pentru că în România e libertate…“.

Ce-aţi făcut după ce v-aţi citit textul?
M-am dus acasă! Pentru că eram foarte obosit, foarte murdar, voiam să mă schimb. Era încă lumină, era după-amiază. Am plecat pe jos, pe Calea Dorobanţilor. Pe drum, am găsit o alimentară şi o stivă de pachete de unt, tăiate la jumătate – făcute porţii pentru cartele. Erau piramide făcute din aceste jumătăţi de pachete de unt în vitrină. Şi m-am uitat şi am intrat. Era prima oară în mulţi ani când vedeam atât de mult unt… Am intrat în alimentară şi am spus: „E de vânzare?“, iar vânzătoarea a spus „Da!“.

Ea venise la serviciu?
Da, era la serviciu. Şi vindea numai untul ăla. Nu avea altă marfă în alimentară. Şi-am zis „Cât pot să iau?“. „Cât vreţi!“.

Aţi mai lăsat?
Am mai lăsat. Ea scosese totul la vânzare. A zis că, gata, e libertate şi vinde. Am luat o piramidă întreagă.  Eram cel mai fericit om că am găsit unt.

Vi s-a propus să intraţi în CFSN?
Eu nu m-am implicat în comisii… La un moment dat, am fost şi invitat să intru în şedinţe. Eram pe coridor, eram persoană cunoscută. Intrase Doina Cornea, intrase Ion Caramitru şi mi se spunea „Hai, domnule, şi dumneata!“. „Nu mă bag“, am zis eu. S-a implicat acolo cine a vrut.

Ulterior, v-a părut rău că nu v-aţi implicat?
Nu, niciodată! Dovadă că nu m-am implicat nici politic, nici nu am participat…

Şi cum s-a terminat „mersul dumneavoastră la revoluţie“?
Păi, s-a terminat că am intrat într-o poveste cu ajutoare. Veneau tot felul de ajutoare care ar fi urmat să fie împărţite şi la mine acasă a venit un microbuz cu foarte multe pansamente. Mi-au lăsat o stivă imensă de pansamente.

După piramida de unt, în casa dumneavoastră a apărut o enormă stivă de pansamente.
Să nu puneţi titlul ăsta… Am luat toate pansamentele, le-am încărcat în Oltcitul meu şi le-am dus la Spitalul Militar. Şi, când am ieşit din clădirea spitalului, am văzut doi oameni, soţ şi soţie, care plângeau unul în braţele celuilalt. Erau afară, pe Calea Plevnei.

I-am întrebat ce s-a întâmplat şi mi-au spus că le-a fost împuşcat băiatul şi fuseseră trimişi să-l ia de la morga din Vitan. Pe străzile Bucureştiului erau baraje, se-ajunge greu în Vitan. Toţi te opreau. Îţi controlau maşina, să nu cumva să duci arme şi alte tâmpenii.

I-aţi dus la Vitan?

Da, am trecut de toate filtrele şi am ajuns la Vitan. Toţi morţii de-acolo erau puşi în sala cea mare a morgii, unul lângă altul, pe jos.  A venit o asistentă, care m-a recunoscut şi mi-a zis: „Domnul Găitan, haideţi cu mine“. Pe jos erau 150 de cadavre. Sicriele erau improvizate, din trei scânduri, iar ei erau îmbrăcaţi şi înţepeniţi. Cu un picior care pleca în sus, cu o mână în aer, strâmbi. Cum îi prinsese moartea. Nu erau toaletaţi. Pe jos era un sânge clisos. Priveliştea era şocantă. Am simţit că mor. Bărbatul a văzut că mi-era rău, mi-a mulţumit şi mi-a zis că pot să plec. M-am aşezat în parc, acolo, am plâns, mi-am revenit, m-am urcat în maşină şi am plecat.

Nu i-aţi mai aşteptat pe cei doi?
Nu. Oricum, vorbiserăm foarte puţin. Dar acum trei ani, prin 2009, am intrat în Cimitirul Eroilor Revoluţiei, la Biserica Tinerilor Eroi. Voiam să aprind o lumânare. M-am trezit lângă mine cu un bărbat care părea de la ţară. Avea un pulover împletit dintr-o lână groasă. Era rece afară. M-a mângâiat aşa, pe spate, şi mi-a zis: „Ce faceţi, domnule Găitan? Nu mă mai cunoaşteţi? Sunt tatăl lui… Şi mi-a spus numele copilului. M-aţi dus cu soţia la Vitan Bârzeşti. Am venit aici, la Biserică, şi le-am cerut de lucru la oameni şi m-au angajat…“

Îşi lăsase gospodăria de la ţară ca să lucreze la Biserică?
Da, ca să fie lângă mormântul băiatului – îngropat în Cimitirul Eroilor. Soţia îi murise cu câţiva ani în urmă. Rămăsese singur.

Adevărul, 20.12.2012

Advertisements