Tags

, , , , , , , , ,

DUPĂ ALTE DEALURI Duminică am fost la Spitalul Tichileşti, judeţul Tulcea, să îi întâlnim pe ultimii bolnavi de lepră din România

9 decembrie 2012. Zi mare: ziua alegerilor noastre parlamentare! Până şi viitorul începe din nou acum. Mofturi! Vrem o schimbare, aşa că începem cu omul din oglindă. Suntem reporteri de nişă: vom merge, aşadar, la Spitalul Tichileşti, în ultima leprozerie din România. Da: i-am preferat pe cei cu lepră celor la costum. Ipohondri, cu sistemul imunitar slăbit şi cu imaginaţia bolnavă, de nu ne-ar ajunge paginile reputatului cotidian central să ne enumerăm toate maladiile reale şi fictive, pornim la drum, ca şi cum ne-ar fi ultimul. Ne e frică, dragi cititori, ne vedem deja mutilaţi de ciuma albă, cu starea epidermei tot mai precară, dar nu ne vom opri. Aceasta este povestea unei călătorii la capătul căreia am găsit natura umană desfăcută în emoţiile sale primare: în iubire şi în credinţă, dar şi în teamă de izolare şi abandon, în disperare şi milă, dar mai presus de orice în infinita capacitate a omului de a supravieţui chiar şi în indiferenţă.

Însă!
Nu e o metaforă: leprozeria chiar e după dealuri. Ne gândim să îi trimitem regizorului Cristian Mungiu o scrisoare deschisă, vino domnule să vezi ce a mai rămas din oameni!, renunţăm însă: la ce ne-ar folosi? Privim cerul. Plouă şi bate vânt, iar nu peste mult va ninge. Singura şosea care duce spre leprozerie e smălţuită de o lumină vie. Şosea! De fapt, oamenii noştri sunt, pur şi simplu, ascunşi într-o pâlnie de teren aflată la capătul unui cordon de noroi şi pietriş căruia îi vom spune cu indulgenţă drum secundar. Înaintăm, deci, fără încredere, ca nişte condamnaţi la moarte, înspre lumină. Suntem aşteptaţi. L-am sunat pe doctorul Răzvan Vasiliu, managerul spitalului. Ne-a spus că dacă venim să căutăm senzaţionalul, mai bine să stăm acasă: „Sunt oameni normali!“. Medicul nu e aici, e liber şi are treabă în oraş, dar a vorbit pentru noi. Ne întâmpină o asistentă şi un bărbat scurt, cu cap ca de porumbel. Are trăsături slave, bineînţeles că poartă o căciulă rusească. Ne întinde mâna. I-o strângem. Strângem mâna sănătoasă a unui bolnav de lepră. Se prezintă: Grigore Grigorov. Dar nimeni nu îl strigă nici Grigore, nici Grigorov; toţi îi spun Grişa. O căţea, despre care vom afla că se numeşte Nova, îşi întinde gâtul lung, ne priveşte nedumerită şi nici nu se mai oboseşte să ne latre. „E uscată lepra, nu se ia, mă mănâncă numai pe mine“, zice Grişa. Aşa ştim şi noi, că bolnavii de aici sunt vindecaţi de forma activă a bolii, că suntem în afara oricărui pericol, însă… La naiba cu „însă“!, intrăm, în urma lui Grigore Grigorov, care la cei 48 de ani ai lui e cel mai tânăr dintre leproşi, în „Clubul bolnavilor“.

Viitorul
Înăuntru mai sunt Mihai Dinescu, un bărbat de 63 de ani din Constanţa, şi Aurică Tuţă, de 67, din Curtea de Argeş. Toţi cei trei au la activ minim două decenii de viaţă la Tichileşti, unde au trăit şi sub valul iluziei fericite că salvarea definitivă de consecinţele leprei e iminentă. Aici au văzut ei verile urmând iernilor, una, şi încă una, şi încă una, în timp ce bolnavii s-au tot împuţinat, răpiţi din chiliile lor sărăcăcioase odată cu trecerea anotimpurilor şi duşi sus, pe coama dealului, la cimitir. Acum douăzeci de ani erau 60 de bolnavi. Au mai rămas 19. Nu e vreme acum, însă, de moarte, în „Club“ e viaţă, pâlpâie în soba din colţ, pâlpâie în ecranul televizorului, pâlpâie în efervescenţa interlocutorilor, bucuroşi ca nişte copii în jurul bradului de Crăciun. Aici îşi exercită bolnavii dreptul constituţional de a râde de toate declaraţiile ridicole, şi tot aici bărbaţii se ceartă cu femeile: să se uite la meciuri sau la telenovele? Grişa e dinamovist, nea Aurică era cu Argeşul, şi a luat cândva o mamă de bătaie pe stadion, la Constanţa, n-a fost atent şi unu’ i-a „tăiat curentul“,  Mihai Dinescu ţine de-acum cu Viitorul ăsta al lui Gică Hagi.

Şi reporterii sunt surprinşi: biblioteca e bună, găsim inclusiv o ediţie critică asupra poeziilor lui François Villon, dar şi memoriile de la Auschwitz ale lui Oliver Lustig. De unde au venit cărţile? „Ni le-a dat un moş din Tulcea care nu mai vedea“. La televizorul cu ecran plat se prezintă aspecte din diferite circumscripţii electorale. Îl vedem şi pe colegul Mihai Voinea, aflat în delegaţie la Târgu-Jiu, surprins de o cameră vigilentă în preajma premierului Victor Ponta. Ne exaltăm: „Uite-l pe ’Voinicul’!“.  Şi, sub aceste auspicii, cu „Voinicul“ la televizor, cu alegerile peste dealuri, cu pâlcurile de copaci străjuind ca nişte gardieni pavilioanele acestor oameni uitaţi de lume, începem să ascultăm vieţile leproşilor.

Locul care nu există pe hartă
Nimeni nu votează la Ticihileşti, care nu e nici măcar o localitate, ci numele unei văi, care în comunism nu apărea pe nicio hartă (leprozeria era, oficial, scriptic, desfiinţată). La ultimele alegeri prezidenţiale au venit cu urna mobilă de la Isaccea, însă acum, fiindcă bolnavii nu au trecut spitalul ca domiciliu în buletin, nu mai sunt o miză pentru nimeni. Iar oamenii nimănui aşteaptă să înceapă, în reluare, „Singur acasă 1“, pe Pro TV. Suprarealism magic: ultimii bolnavi de lepră din România se vor uita la un blockbuster de acum douăzeci de ani la un televizor cu ecran plat donat de nişte mormoni. Ca fiecare dintre noi, l-au mai văzut, dar abia aşteaptă să îşi bată joc puştiul de hoţi. Şi în timp ce copilul singur acasă descoperă spiritul sărbătorilor, pe o hârtie lipită în colţul din stânga sus al acestui televizor scrie, pentru totdeauna, „Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă“.
Două cazuri noi
Lepra este o boală contagioasă; teoretic oricine poate lua încă bacilul lui Hansen, practic doar două cazuri noi de lepră au fost consemnate în România în ultimii treizeci de ani. Bolnavii de la Tichileşti, acum vindecaţi de forma activă a bolii, au fost predispuşi genetic, având leproşi în familie.

„Prinţul Reportajelor“ i-a adus pe leproşi înapoi la Tichileşti
Anii ‘20. Anii Căii Victoriei şi ai foxtrot-ului şi chiar ai charleston-ului. România Mare şi Cosmopolită. La Lărgeanca, lângă Ismail, în Basarabia, Brunea-Fox, „Prinţul Reportajelor“, stă cinci zile printre leproşi. Scrie apoi un reportaj care va readuce leprozeria la Tichileşti – fusese mutată fiindcă o bombardaseră bulgarii în război! Puterea cuvânului la Fox a fost atât de mare încât a sensibilizat şi opinia publică, şi autorităţile. Mizeria de la Lărgeanca era de neîndurat. Un bătrân lepros îi spunea reporterului: „Domnule dragă, dacă te întorci la Bucureşti, spune-le să-şi facă pomană cu noi şi să ne întoarcă la Tichileşti, în Tulcea, unde a mai fost acum zece ani o leprozerie. Acolo am fi fericiţi. E mai fericit ca aci, este apă, sunt poame, poţi să te întinzi pe iarbă, să priveşti la cer şi să uiţi că eşti om, că ai fost om odată!… La Tichileşti, ce bine ar fi!“.

Să scrieţi că România s-a purtat bine cu leproşii ei, are grijă. Păi, Ungaria i-a trimis în Africa!
Răzvan Vasiliu
managerul Spitalului Tichileşti

Maltezii
„Cine vă ajută?“, întrebăm. Răspunsul cuprinde o paletă largă de naţionalităţi: olandezi, belgieni, chiar şi japonezi! Nu ştim noi oare că însuşi Jonathan Scheele, fostul reprezentat al Comisiei Europene la Bucureşti, a fost în vizită la Tichileşti şi că a băut vin din cana regreratului lepros Hristache Tatulea, între timp trecut în lumea celor drepţi? Ba ştim. Un răspuns ne intrigă: „Cel mai mult ne ajută ‘maltezii`“. De fapt, „maltezii“ sunt cavaleri din Ordinul Sfântului Lazăr din Ierusalim, fondat în jurul anului 1100 pentru cavalerii templieri care se îmbolnăviseră de lepră.
80 de bani pe zi este diurna unui lepros.

În anul 2004, la alegerile prezidenţiale, bolnavii au votat în unanimitate cu Traian Băsescu.
Cei care nu vor să îl blesteme pe Dumnezeu şi să moară

De ce am venit noi la Tichileşti, până la urmă? Lepra: tragică istorie are această maladie, care distruge totul în om! De asta am venit: să vedem dacă poate să ajungă până la suflet, devorându-l.
Şi zice Scriptura: după aceea a fost lovit Iov cu lepră din tălpile picioarelor şi până în creştetul capului! Şi a luat Iov un ciob ca să se scarpine, şi şedea pe gunoi, afară din oraş. Atunci nevasta lui a zis către el: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori!“ . Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?“

În toate mileniile din urmă, leproşilor li s-au luat chipurile, braţele, picioarele, au fost marginalizaţi, excluşi, înmormântaţi din timpul vieţii.  De câte ori nu am scris noi, în patetice articole de ziar, cuvântul „deznădejdea“ până acum? Habar n-aveam ce scriam!
Exodul, 4, 6-8. Minunile lui Moise: „Zis-a Domnul iarăşi: `Bagă-ţi mâna în sân!`. Şi când a scos-o din sân, iată mâna lui era albă ca zăpada de lepră.“ „Şi i-a zis din nou Domnul: `Bagă-ţi iarăşi mâna în sân!”. Şi i-a scos-o din sân, iată, era iar curată, ca tot trupul său”. „`Dacă nu te vor crede şi nu vor asculta glasul semnului întâi, te vor crede la săvârşirea semnului al doilea“.

Cine chiar schimbă România
Am aflat câteva răspunsuri, poate chiar pe cele mai importante, în casa Ioanei Mişcov, chiar lângă Biserica Baptistă din curtea leprozeriei. Ioana Mişcov a venit la Tichileşti în 1941, Biserica Baptistă e aici din 1939. Femeia are 83 de ani şi nu se mai poate ridica din pat. Deasupra ei e un citat din Evanghelia după Ioan: „Eu sunt Învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi“.
Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!

La Tichileşti convieţuiesc paşnic două Biserici: Ortodoxă şi Baptistă. Ambele îi învaţă pe bolnavi că Mântuitorul e mai generos.
Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.

Şi tot la Tichileşti funcţionează acum, prin grija aceluiaşi doctor Răzvan Vasiliu, un azil pentru bătrâni. Despre doctorul Vasiliu, bolnavii vorbesc aşa cum se vorbeşte despre sfinţi (în casa lui Mihai Dinescu am văzut poza doctorului – de pe vremea când a fost prefect de Tulcea din partea PNŢCD – la loc mare, pe perete, lângă icoană). În ziarul de mâine vom încerca să reconstruim portretul doctorului, pe care nu l-am întâlnit, din tot ce am auzit spunându-se despre el. Articolul va fi publicat în serialul „Schimbă România“.
Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean.

Bătrâna a trăit ce-a avut de trăit aici, s-a căsătorit cu un bolnav de lepră, Călin, şi a avut o fiică, Domnica. Soţul ei nu şi-a văzut niciodată fata. Boala nu i-a iertat nici ochii.
Domnica locuieşte cu mama ei, dar astăzi e plecată la Tulcea. Are un fiu, Cosmin, care a studiat Cibernetica şi stă în Bucureşti. Ioana Mişcov se teme de moarte. Ce este frica de moarte? „Este o însingurare“.  Ioanei Mişcov i s-a luat totul, dar nu, până la suflet, lepra nu a ajuns. Există în fiecare reporter o piatră de hotar, când lacrimile altora dor mai tare decât ale sale. O lăsăm pe Ioana Mişcov plângând, parcă pentru a se apăra ea însăşi de un insuportabil potop de sentimente. E mult prea nefericită ca să se poată abţine: Ioana Mişcov plânge şi aşteptă să sune Domnica să îi spună că a ajuns cu bine la Tulcea. A ajuns cu bine.
Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?

„Mergeţi şi spuneţi tuturor că suntem bine“
V-aţi dat, deja, seama: casele bolnavilor  seamănă cu nişte chilii. Intrăm, deci, sfioşi, în chilia domnului Ilarion, baptist şi el, un bătrân din Basarabia care nici măcar vârsta nu şi-o mai ştie. Încearcă să îşi spună povestea, vrea să ne zică unde şi-a pierdut ochiul drept, cum a jucat la nuntă acum… nu îşi mai aminteşte. Ştiţi cum e? Amintirile lui s-ar putea materializa în lucirea costumului de ginere din fotografia de deasupra patului, dar nici măcar asta nu se întâmplă. Renunţă, căci nu mai are putere. Dintotdeauna a fost vesel, uite-l: a rămas din el doar un zâmbet – înfiorător, dar zâmbet: „Fiecare trece până la bătrâneţe printr-o boală. A mea s-a întâmplat să fie lepra“. Îşi rumegă gândurile trist, ştiind că a fost înfrânt, dar şi că a luptat cu demnitate în toate războaiele. La urmă, bătrânul, care seamănă bine cu Petre Ţuţea, îşi împreunează mâinile pline de răni, ca pentru o altă rugăciune, şi ne porunceşte: „Mergeţi şi spuneţi tuturor că suntem bine“. Plecăm. Spunem „la revedere“, deşi adevărul e că nu vrem să ne mai întoarcem.  Suntem de-acum în satul Revărasarea şi ne uităm tăcuţi la toate gunoaiele din rigole, de parcă pe acolo ar curge însăşi viaţa. Apoi începu să se lase ceaţa şi soarele, care se tot zbătea să existe, se pierdu în pâcla inutilă.
Şi i-a zis Iisus: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Biletul de voie
Termenul „leprozerie“ este desuet, fiindcă presupune izolare. Cei 19 bolnavi pot însă oricând ieşi de aici, cu un simplu bilet de voie semnat de doctorul Vasiliu. Pe bilet scrie că suferă de „Maladia Hansen“. Mai pleacă, dar se întorc de fiecare dată, căci rănile le pot oricând recidiva, au nevoie de îngrijiri şi, oricum, altă viaţă nici nu mai cunosc. În claustrarea ei, această lume are o latură şi mai obscură, pe care o intuim doar, ca în filmele lui Béla Tarr, ca în romanele lui Umberto Eco. Spitalul nu are nici măcar ambulanţă. Pe o coastă e una, abandonată. Pe coama dealului, v-am spus, e cimitirul. Aici, la fel ca în reportajul lui Brunea-Fox, tot mai mulţi morţi, tot mai puţine cruci. Casa în care am întâlnit-o pe Ioana Mişcov, vegheată de pisica ei grasă pe care o alintă „Copilu`“, este proprietatea fiicei ei, Domnica. Ea e ultima dintre cei 16 copii născuţi în leprozerie. Nu trebuia să vorbim cu Domnica Mişcov ca să ştim că ea va fi aici până la sfârşit.

Adevărul, 10.12.2012

Advertisements